Abandonat la naștere: Povestea nevăzută a lui Vlad

— Nu-l putem lua acasă, Irina. Nu vezi? E bolnav, nu va avea niciodată o viață normală!
Vocea tatălui meu biologic răsuna în salonul de la maternitate, în timp ce mama plângea în tăcere, cu ochii roșii și obrajii umezi. Nu aveam decât câteva ore de viață, dar deja eram o povară. M-au lăsat acolo, printre mirosuri de spirt și plânsete de nou-născuți, iar asistenta mi-a pus un nume: Vlad. Vlad, copilul fără părinți, cu o boală rară pe care nici medicii nu știau să o explice prea bine.

Am crescut printre pereți reci de orfelinat, unde fiecare zi era o luptă pentru atenție și afecțiune. Îmi amintesc cum doamna Mariana, educatoarea, mă mângâia pe cap când aveam febră și mă ținea în brațe noaptea, când ceilalți copii râdeau de mine pentru că nu puteam merge normal. „Ești special, Vlad”, îmi spunea ea, dar cuvântul ăsta mă durea mai tare decât orice rană fizică. Special însemna diferit. Special însemna singur.

La șase ani am fost mutat într-o familie de plasament. Familia Popescu părea la început salvarea mea. Doamna Popescu mă îmbrăca frumos și mă ducea la biserică duminica, iar domnul Popescu mă învăța să citesc. Dar când boala mea s-a agravat și am început să lipsesc tot mai mult de la școală, privirile lor s-au schimbat. Într-o seară, i-am auzit certându-se:

— Nu putem să-l ținem, Maria! Copilul ăsta are nevoie de mai mult decât putem noi oferi.
— Dar dacă îl dăm înapoi? Ce se va întâmpla cu el?
— Nu e copilul nostru!

Am simțit atunci că nu voi aparține niciodată nicăieri. M-au dus înapoi la centru fără să-mi spună nimic. Am plâns toată noaptea, strângând la piept ursulețul de pluș pe care mi-l dăduse doamna Popescu la început.

Anii au trecut greu. La școală eram mereu „băiatul bolnav”, cel care nu putea juca fotbal, cel care primea note de milă. Colegii mă evitau sau mă tachinau. „Ce-ai pățit, Vlad? Ai venit cu instrucțiuni speciale?” râdea Radu într-o zi, iar ceilalți chicoteau. Învățasem să mă apăr cu tăcere și să-mi ascund lacrimile până ajungeam înapoi la centru.

Când am împlinit 14 ani, am primit un diagnostic clar: sindrom genetic rar, care îmi afecta mușchii și sistemul imunitar. Doctorul mi-a spus direct:

— Vlad, viața ta nu va fi ușoară. Dar poți trăi frumos dacă ai grijă de tine și nu renunți.

Nu voiam să renunț. În fiecare seară scriam poezii într-un caiet vechi găsit în bibliotecă. Scrisul era singurul loc unde nu eram judecat pentru corpul meu sau pentru trecutul meu. Într-o zi, doamna Mariana mi-a găsit caietul:

— Vlad, ai talent! De ce nu participi la concursul ăsta de poezie?

Am râs amar:
— Cine ar vrea să citească ce scrie un copil abandonat?

— Oamenii au nevoie să audă povești ca a ta. Să știe că există speranță.

Am trimis o poezie despre dorul de mamă și am câștigat premiul întâi pe județ. Pentru prima dată m-am simțit văzut. La festivitate, directoarea m-a prezentat ca „exemplu de curaj”. Dar când am coborât de pe scenă, am văzut-o pe mama unui coleg strâmbând din nas:

— Săracul băiat… Ce viață tristă trebuie să aibă.

M-am întors la centru cu diploma în buzunar și cu sufletul greu. Nu voiam milă. Voiam doar să fiu acceptat.

La 18 ani am fost nevoit să plec din sistem. Am primit o cameră într-un cămin social și un ajutor financiar mic. Am încercat să-mi găsesc un loc de muncă, dar interviurile se terminau mereu la fel:

— Din păcate, nu sunteți potrivit pentru postul acesta.

Am lucrat ca operator call-center pentru câteva luni, până când crizele de sănătate m-au obligat să renunț. Prietenii mei erau puțini — doi băieți din centru cu care împărțeam suferința și visele neîmplinite.

Într-o zi, am primit un mesaj pe Facebook de la o femeie necunoscută: „Sunt Irina… mama ta.” Am citit mesajul de zeci de ori până am avut curaj să răspund. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din oraș. Avea ochii mei și mâinile tremurânde.

— Vlad… Nu trece zi fără să mă gândesc la tine. N-am avut curaj să te caut până acum.

— De ce m-ai lăsat?

A izbucnit în plâns:
— Tatăl tău a insistat… Eu eram tânără, speriată… N-am știut ce să fac…

Am ascultat-o fără să spun nimic. În sufletul meu era un război între dorința de a o îmbrățișa și furia adunată în toți anii aceia de singurătate.

Ne-am mai văzut de câteva ori după aceea. Încerca să repare trecutul cu gesturi mici — o prăjitură adusă la cămin, un telefon de ziua mea — dar rana rămânea acolo.

Astăzi am 25 de ani și încă lupt cu boala mea și cu stigmatul abandonului. Scriu povești pentru alți copii ca mine și încerc să le spun că nu sunt singuri. Uneori mă întreb dacă voi putea ierta vreodată complet sau dacă voi găsi vreodată un loc unde să simt că aparțin cu adevărat.

Oare cât valorează o viață atunci când nimeni nu te vrea? Și cât curaj trebuie să ai ca să continui să speri?