Abandonată pe aeroport: Revolta tăcută a unei bunici românce

— Nu pot să cred, Radu! Chiar aici mă lași? — vocea mea tremura, dar nu de frigul din sala de așteptare a aeroportului Otopeni, ci de furie și neputință. Radu, fiul meu, își evita privirea, iar Andreea, nora mea, își verifica telefonul cu un aer plictisit.

— Mamă, trebuie să înțelegi că nu mai putem continua așa. Ne sufoci. Ai nevoie de o schimbare, poate o vacanță la sora ta în Italia îți va prinde bine. — Radu încerca să pară calm, dar îi simțeam iritarea în fiecare cuvânt.

— Dar nu am bani la mine! Cum să plec fără nimic? — am ridicat vocea, simțind cum lacrimile îmi ard ochii.

— O să te descurci. Ești adultă, nu? — Andreea a zâmbit rece. M-au lăsat acolo, cu o valiză veche și o geantă în care nu aveam decât actele și o batistă brodată de mâna mea.

Când ușile automate s-au închis în urma lor, am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Toată viața am trăit pentru ei: am crescut doi copii singură după ce soțul meu, Ion, a murit într-un accident stupid la fabrică. Am renunțat la visele mele, la cariera de profesoară de limba română, ca să pot pune mâncare pe masă. Am spălat scări, am cusut pentru vecini, am făcut orice ca să nu le lipsească nimic. Iar acum…

M-am așezat pe o bancă și am privit oamenii grăbiți din jur. O mamă tânără își ținea copilul de mână, un bătrân își căuta biletul prin buzunare tremurânde. M-am întrebat: când am devenit povară pentru propriii mei copii?

Dar ceea ce nu știau Radu și Andreea era că nu venisem la aeroport doar ca să plec în Italia. Aveam o întâlnire secretă cu domnul avocat Popescu. De luni întregi strânsesem bani din pensia mea mică și vândusem câteva bijuterii vechi ca să pot plăti consultația. Voiam să-mi recuperez casa pe care mi-au luat-o cu acte false și să-mi recapăt demnitatea.

— Doamnă Maria, vă aștept la cafeneaua din colțul terminalului B — îmi scrisese avocatul cu o seară înainte.

Am tras adânc aer în piept și mi-am șters lacrimile. Nu era timp de plâns. Am pornit spre cafenea cu pași mici, dar hotărâți. Domnul Popescu m-a întâmpinat cu un zâmbet cald.

— Doamnă Maria, totul va fi bine. Am analizat actele pe care mi le-ați adus. Sunt nereguli grave. Aveți dreptate să luptați pentru ce e al dumneavoastră.

Mi-am strâns mâinile în poală. — Nu vreau decât să fiu respectată. Să nu mai fiu tratată ca un bagaj inutil.

— O să vă ajut. Dar trebuie să fiți pregătită pentru ce urmează. Familia dumneavoastră nu va reacționa bine.

Am dat din cap. Știam deja asta. În seara aceea, după ce am dormit câteva ore pe o canapea din sala de așteptare, am sunat-o pe sora mea din Italia.

— Maria, vino la mine! Lasă-i pe toți! — vocea ei era plină de compasiune.

— Nu pot încă. Trebuie să termin ce am început aici.

În zilele următoare, am locuit la o pensiune ieftină din apropiere de aeroport. Domnul Popescu a depus plângerea la tribunal și a început procedurile pentru recuperarea casei mele. Radu m-a sunat abia după o săptămână.

— Mamă… unde ești? De ce nu ai plecat la mătușa?

— Sunt bine, Radu. Și nu mai încerca să mă controlezi. Știu tot despre actele false pe care le-ai făcut cu Andreea ca să-mi luați casa.

A urmat o tăcere grea.

— Mamă… nu e ceea ce crezi…

— Ba da, exact asta e. Și nu mai sunt dispusă să tac.

Am închis telefonul cu inima bătându-mi nebunește în piept. Pentru prima dată după mulți ani, simțeam că respir liber.

Procesul a durat luni întregi. Radu și Andreea au încercat să mă convingă să renunț: „Ești bătrână, ce-ți mai trebuie casă? Vino să stai cu noi!” Dar eu știam că nu voiau decât să mă țină sub control, să mă reducă la tăcere.

Într-o zi friguroasă de februarie, judecătorul mi-a dat dreptate. Casa era din nou a mea. Am plâns în sala de judecată ca un copil.

Radu nu mi-a mai vorbit de atunci. Andreea m-a acuzat că le-am distrus familia. Dar eu știu că familia adevărată nu te abandonează pe un aeroport fără bani și fără speranță.

Acum stau singură în casa mea mică din cartierul vechi al Bucureștiului. Privesc pe geam cum copiii vecinilor se joacă în curte și mă gândesc la toate femeile ca mine care au tăcut prea mult timp.

Oare câte bunici mai sunt ca mine? Câte femei își pierd vocea și demnitatea din cauza celor pe care i-au iubit cel mai mult? Poate e timpul ca niciuna dintre noi să nu mai tacă.