Adevărul amar despre familie: Cum a schimbat totul al șaselea copil al verișoarei mele

— Nu pot să cred, Irina! Al șaselea copil? Ai înnebunit?
Vocea mea răsună în bucătăria mică a mamei, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecă cu tensiunea din aer. Irina, verișoara mea, stă în fața mea cu ochii mari, umezi, și-și frământă mâinile pe șorțul vechi, pătat cu făină.
— Nu am vrut să fie așa… Dar s-a întâmplat. Și nu pot… nu pot să fac altfel, îmi spune ea încet, aproape șoptit.

Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima. Îmi amintesc de copilăria noastră, când ne jucam pe ulița satului și visam la vieți mari, la orașe, la cariere. Irina a rămas aici, în satul nostru din Bărăgan, s-a măritat devreme cu Lucian și a început să adune copii ca pe mărgelele de la gâtul bunicii. Eu am plecat la București, am un job la bancă, un apartament mic și liniște. Sau cel puțin așa credeam până azi.

— Și Lucian ce zice? întreb, deși știu deja răspunsul. L-am văzut ieri pe uliță, cu ochii roșii și fața trasă.

Irina oftează adânc.
— Nu vorbește cu mine. De când i-am spus, nu mai vine acasă decât târziu. Copiii îl simt… e rece cu toți. Mama lui mi-a zis că sunt inconștientă, că nu mai suntem pe vremea bunicilor să facem atâția copii…

În mintea mea se derulează imagini cu verișorii mei mici: Maria, care are doar 2 ani și încă doarme cu Irina; Andrei, cel mijlociu, mereu bolnăvicios; gemenii care abia au început școala. Și acum încă unul… Cum va face față? Cum vom face față noi toți?

Mama intră în bucătărie și ne privește pe amândouă cu ochi triști.
— Fetele mele, nu vă certați. Dumnezeu știe ce-i mai bine pentru fiecare…

Dar eu nu pot să tac. Simt cum mă sufoc de furie și neputință.
— Mamă, nu e vorba doar de credință! E vorba de bani, de spațiu, de nervi! Cine o ajută pe Irina? Lucian nu vrea să audă de încă un copil! Noi toți abia ne descurcăm!

Irina izbucnește în plâns. Mă simt vinovată, dar nu mă pot opri.

— Tu ai ales să pleci la oraș, îmi spune ea printre lacrimi. Eu am rămas aici și am făcut ce-am putut. Nu mi-am dorit să fiu povară nimănui!

Tăcerea cade peste noi ca o pătură grea. Mama oftează și iese din cameră. Rămânem doar noi două, fiecare cu durerea ei.

În zilele următoare, vestea sarcinii Irinei se răspândește ca focul prin sat. Vecinele șușotesc pe la porți:
— Ai auzit? Irina iar e gravidă! Parcă n-ar avea destui…

La biserică, preotul face o aluzie subtilă la „responsabilitatea creștină”. Copiii Irinei vin acasă plângând că ceilalți râd de ei că „iar le vine un frate”.

Lucian devine tot mai absent. Într-o seară îl găsesc în fața magazinului din sat, cu o bere în mână.
— Ce vrei să fac? mă întreabă el cu voce groasă. Să fug? Să-i las pe toți?

Nu știu ce să-i răspund. Îl văd cât e de obosit și de speriat.

Acasă la mama, discuțiile se încing. Unchiul meu spune că ar trebui să intervenim:
— Să-i spunem Irinei să renunțe la copil! E prea mult!

Bunica însă bate din picior:
— Nici să nu aud! Copilul e dar de la Dumnezeu!

Familia noastră se rupe încet-încet în două tabere: cei care cred că Irina trebuie să păstreze copilul orice ar fi și cei care cred că trebuie să se oprească aici. Eu mă simt prinsă la mijloc — o iubesc pe Irina ca pe o soră, dar nu pot să nu mă gândesc la viitorul copiilor ei.

Într-o noapte mă sună Irina plângând:
— Nu mai pot… M-am gândit să plec de acasă. Poate așa le va fi mai bine fără mine…

Mă urc în mașină și conduc nebunește până la ea. O găsesc stând pe marginea patului, cu ochii umflați de plâns.
— Nu pleca nicăieri! îi spun și o iau în brațe. Nu e vina ta că lumea e nedreaptă. Dar trebuie să ceri ajutor! Nu poți duce totul singură!

Începem împreună să căutăm soluții: vorbim cu asistența socială din comună, încercăm să obținem ajutor pentru copii la școală, discutăm cu preotul despre sprijin pentru familie numeroasă. Dar totul merge greu — birocrația e sufocantă, oamenii sunt răutăcioși sau indiferenți.

Într-o duminică dimineață, Lucian vine acasă mai devreme decât de obicei. Se așază lângă Irina și îi ia mâna în palmă.
— Iartă-mă… Am fost un prost. Mi-e frică… dar nu te pot lăsa singură.

Plâng amândoi în tăcere. Copiii îi privesc din prag — pentru prima dată după mult timp, văd speranță în ochii lor.

Dar liniștea e fragilă. Familia noastră rămâne împărțită: unii ne ajută cum pot, alții ne privesc cu dispreț sau compasiune falsă. Satul vorbește în continuare.

Merg des la Irina și încerc s-o sprijin cum pot — uneori doar ascultând-o sau jucându-mă cu copiii ei. Învăț să nu judec atât de ușor și să văd dincolo de aparențe.

Acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb: câte familii din România trăiesc aceeași dramă? Câte femei ca Irina duc poveri uriașe fără sprijin real? Și noi ceilalți — când vom învăța să fim mai buni unii cu alții?