Adevărul din spatele ușilor închise: Confesiunea unei învățătoare

— Doamna Ioana, copilul meu nu minte niciodată! a izbucnit doamna Popescu, cu vocea tremurândă de indignare, în fața întregii clase. Era a treia oară în acea săptămână când mă confruntam cu același refren. M-am uitat la Vlad, fiul ei, care își ținea privirea în pământ și-și frământa mâinile sub bancă. În acel moment, am simțit cum mi se strânge inima. Mă întrebam dacă să mai încerc să explic sau să renunț.

Sunt Ioana Dobre și predau la o școală dintr-un cartier obișnuit din București. Am 45 de ani și aproape două decenii de experiență. Am văzut generații întregi crescând sub ochii mei, am ascultat sute de scuze și am asistat la nenumărate certuri între părinți și copii. Dar niciodată nu am simțit presiunea atât de apăsătoare ca în ultimii ani, când fiecare părinte pare convins că propriul copil este excepția de la orice regulă.

În acea zi, Vlad fusese prins copiind la test. Nu era prima dată. Încercasem să discut cu el, să-l fac să înțeleagă că nu notele contează cel mai mult, ci efortul și onestitatea. Dar Vlad era mereu grăbit să plece acasă, unde îl aștepta o mamă care îi cerea doar rezultate perfecte. Și atunci, ce alegere avea?

— Doamna Popescu, vă rog să mă credeți că nu am nimic personal cu Vlad. Dar am găsit aceeași rezolvare la trei exerciții ca la colegul din fața lui. Poate ar trebui să discutăm împreună cu el, să vedem ce s-a întâmplat…

— Nu! a tăiat-o scurt mama lui Vlad. Copilul meu nu ar face așa ceva! Poate ceilalți copii l-au copiat pe el!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Nu era prima dată când părinții refuzau să accepte realitatea. De fiecare dată când încercam să le spun adevărul despre copiii lor, mă loveam de un zid de neîncredere sau chiar ostilitate. Și totuși, nu puteam renunța.

În acea seară, am rămas singură în clasă, printre hârtii mototolite și bănci zgâriate. M-am gândit la propriii mei copii, la Ana și Radu, care mă așteptau acasă cu temele nefăcute și cu aceeași nevoie disperată de atenție pe care o vedeam zilnic la elevii mei. M-am întrebat dacă nu cumva și eu greșesc uneori, dacă nu cumva și eu aleg să văd doar ce-mi convine.

A doua zi dimineață, am găsit pe catedră un bilet scris stângaci: „Doamna Ioana, îmi pare rău că am copiat. Nu vreau să o supăr pe mama.” Era semnat „Vlad”. Am simțit un nod în gât. Am știut atunci că nu pot renunța la lupta asta.

La ședința cu părinții din acea lună, atmosfera era tensionată. Unii părinți se uitau la mine ca la un dușman. Alții își fereau privirea. Am început direct:

— Dragi părinți, vreau să vă spun ceva ce poate nu veți dori să auziți: copiii voștri mint. Nu pentru că sunt răi sau pentru că nu v-au crescut bine. Mint pentru că le este frică de reacția voastră sau pentru că vor să vă facă mândri cu orice preț. Și dacă nu îi ascultăm cu adevărat, îi vom pierde.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Doamna Ionescu a ridicat timid mâna:

— Dar cum putem ști când ne mint?

— Îi puteți întreba direct. Sau puteți privi dincolo de note și premii. Întrebați-i cum se simt la școală, ce îi sperie, ce îi bucură. Și mai ales… ascultați-i fără să-i judecați.

După ședință, domnul Petrescu a venit la mine:

— Aveți dreptate, doamnă Ioana. L-am prins pe Andrei mințindu-mă despre teme și am țipat la el… Acum nu mai vrea să-mi spună nimic.

Am zâmbit trist:

— E greu să reparăm ce s-a rupt, dar niciodată imposibil.

În zilele următoare am început să primesc tot mai multe bilete de la copii: „Mi-e frică să-i spun mamei că am luat 7”, „Tata se supără dacă nu iau premiul I”, „Nu vreau să fiu cel mai bun, vreau doar să fiu eu”. Le citeam seara acasă și plângeam în tăcere.

Într-o vineri după-amiază, Ana mea a venit acasă plângând:

— Mami, am luat 6 la matematică… O să te superi?

Am îmbrățișat-o strâns:

— Nu mă supăr deloc. Sunt mândră de tine pentru că ai încercat.

Atunci am înțeles cât de mult contează reacția noastră ca părinți sau profesori. Cât de ușor putem zdrobi sau ridica un suflet de copil doar printr-un cuvânt sau o privire.

La finalul anului școlar, Vlad mi-a adus o floare ofilită și mi-a șoptit:

— Mulțumesc că m-ați crezut când nimeni nu voia să mă asculte.

M-am uitat în ochii lui și am știut că lupta mea nu e zadarnică.

Acum vă întreb pe voi: Când a fost ultima dată când v-ați ascultat copilul fără să-l judecați? Suntem pregătiți să acceptăm adevărul despre cei pe care îi iubim cel mai mult?