Ajutor! Fiul meu vrea să-și treacă soția în apartamentul primit cadou. Ce ar trebui să fac?

— Nu înțeleg de ce trebuie să facem asta acum, Vlad! am spus, cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund lacrimile. Stăteam în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea proaspătă, iar fiul meu mă privea cu ochii lui albaștri, la fel ca ai tatălui său.

— Mamă, e normal. Suntem căsătoriți. Vreau ca Irina să fie trecută în acte, să fie și ea proprietar. Nu vreau să simtă că nu are locul ei aici, mi-a răspuns el, calm, dar hotărât.

M-am așezat pe scaunul de lângă masă, simțind cum greutatea anilor apăsa pe umerii mei. Îmi amintesc perfect ziua nunții lor: cât de fericit era Vlad, cât de radiantă era Irina. Am plâns atunci de bucurie, dar și de teamă. Teama că o să-l pierd, că o să devină al altcuiva, că nu o să mai aibă nevoie de mine.

Apartamentul acela… L-am cumpărat cu greu, după ani de muncă în spital, după nopți nedormite și sacrificii. A fost visul meu să-i ofer lui Vlad un început mai bun decât am avut eu. Și acum, când îl văd atât de hotărât să împartă totul cu Irina, simt că mi se rupe inima.

— Mariana, nu fi egoistă! mi-a spus sora mea, Lidia, la telefon. E normal ca soția lui să fie trecută acolo. Dacă tu ai fi fost în locul ei?

Dar eu nu pot să nu mă gândesc la toate poveștile pe care le-am auzit: cum s-au despărțit copiii prietenelor mele și au pierdut tot ce au avut. Cum au rămas părinții fără nimic după ce au muncit o viață întreagă. Și dacă se despart? Dacă Irina îl părăsește și îi ia jumătate din apartament?

În seara aceea, am stat singură în sufragerie, cu pozele vechi răspândite pe masă. O fotografie cu Vlad mic, zâmbind larg lângă bradul de Crăciun; alta cu mine și soțul meu, Ion, ținându-l în brațe la botez. M-am întrebat unde am greșit. Poate că am fost prea protectoare. Poate că nu am știut să-i dau drumul la timp.

A doua zi dimineață, Vlad a venit din nou.

— Mamă, te rog… Nu vreau să ne certăm din cauza asta. Irina se simte ca o musafiră în propria casă. Vreau să simtă că aparține aici.

— Vlad, tu știi cât am muncit pentru apartamentul ăsta? Tu știi câte nopți am stat la spital ca să pot strânge banii?

— Știu, mamă! Și tocmai de asta vreau să fie totul corect. Suntem o familie acum.

Am oftat adânc. Nu voiam să-l rănesc, dar nici nu puteam să-mi ignor fricile. Am decis să vorbesc cu Irina.

— Irina, pot să te întreb ceva? De ce vrei atât de mult să fii trecută pe acte?

Ea a zâmbit timid.

— Doamnă Mariana… Nu vreau nimic pentru mine. Dar știu cum e să fii mereu pe dinafară. Părinții mei s-au despărțit când eram mică și mama a rămas fără nimic. Mi-e teamă… Mi-e teamă că dacă se întâmplă ceva cu Vlad… nu o să mai am niciun rost aici.

Am simțit cum mi se înmoaie inima. Am văzut în ochii ei aceeași teamă pe care o aveam și eu: teama de a pierde totul.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. M-am plimbat prin casă ca un suflet chinuit, încercând să găsesc răspunsuri la întrebări pe care nu le pusesem niciodată cu adevărat. Ce înseamnă familia? Ce înseamnă sacrificiul? Oare dragostea pentru copilul tău trebuie să fie necondiționată sau trebuie să pui limite?

A doua zi am mers la notar împreună cu Vlad și Irina. Am semnat actele cu mâna tremurândă, simțind că las o parte din mine acolo, pe hârtie.

Câteva luni mai târziu, Vlad m-a sunat:

— Mamă… Mulțumesc că ai avut încredere în noi. Irina e însărcinată! O să fii bunică!

Am plâns atunci de fericire și de ușurare. Poate că am făcut ceea ce trebuia. Poate că uneori trebuie să lași trecutul în urmă și să ai încredere în viitor.

Dar încă mă întreb: oare am făcut bine? Oare sacrificiile mele vor fi apreciate sau uitate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?