Ajutor! Părinții mei vor să se mute la noi pentru un an!

— Mamă, nu mai pot, nu mai rezist! Am nevoie de ajutor, te rog! am izbucnit la telefon, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi liniștesc bebelușul care plângea neîncetat. Era a treia noapte la rând fără somn, iar soțul meu, Vlad, era deja epuizat de la serviciu. M-am simțit atât de singură și copleșită încât am uitat orice urmă de mândrie și am cerut ajutorul pe care îl refuzasem atâta timp.

Mama a venit a doua zi, cu tata după ea. Au intrat în apartamentul nostru micuț din Drumul Taberei ca într-o inspecție: „Vai, ce dezordine! Cum să trăiți așa? Și copilul plânge…”, a început ea, iar tata s-a uitat la Vlad cu o privire care spunea totul: „Nu te descurci ca bărbat.”

Am încercat să le explic că nu e ușor cu un nou-născut, că suntem obosiți și că avem nevoie doar de puțin ajutor, nu de judecată. Dar mama deja făcea planuri: „Știi ce? Cel mai bine ar fi să ne mutăm la voi pentru o perioadă. Un an, să vă punem pe picioare!”

M-am blocat. Vlad s-a uitat la mine speriat. Apartamentul nostru are două camere: una pentru noi și una pentru copil. Unde ar fi dormit părinții mei? Cum ar fi fost să împărțim baia, bucătăria, fiecare moment de intimitate?

— Mamă, nu cred că e nevoie… doar să vii din când în când… am încercat eu timid.

— Nu, nu! Nu se poate așa! Voi aveți nevoie de sprijin constant! Și eu vreau să fiu aproape de nepoțelul meu! Tata a dat din cap aprobator.

În seara aceea, după ce au plecat, Vlad a izbucnit:

— Nu pot să cred! Chiar vrei să trăim toți patru aici? Nu mai avem loc nici pentru noi doi!

Am început să plâng. Mă simțeam vinovată că l-am pus pe Vlad în situația asta. Dar și față de părinți simțeam o datorie imensă — ei m-au crescut, m-au ajutat mereu. Cum să le spun „nu” fără să-i rănesc?

În zilele următoare, mama a început să mă sune zilnic:

— Am vorbit cu tata, am putea aduce patul pliant. Ne descurcăm noi! O să fie ca pe vremuri, când stăteam toți la grămadă!

Dar nu era ca pe vremuri. Eu aveam nevoie de spațiul meu, de liniștea mea. Vlad era tot mai iritat. Într-o seară, când am adormit copilul cu greu după două ore de legănat și cântece șoptite, Vlad mi-a spus:

— Dacă vin ai tăi aici, eu nu mai rezist. O să explodez. Nu vreau să-mi urăsc socrii, dar nici nu vreau să-mi urăsc viața.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi iubeam părinții, dar îmi iubeam și familia mea nouă. Cine eram eu dacă nu puteam pune limite? Cine eram eu dacă îi lăsam pe toți să mă calce în picioare?

Am decis să vorbesc cu mama. Am invitat-o la o cafea la colțul blocului.

— Mamă… știu că vrei să ne ajuți și îți mulțumesc din suflet. Dar nu putem locui toți împreună. E prea puțin spațiu și avem nevoie de intimitate ca familie tânără. Poate vii tu câteva zile pe săptămână sau stăm împreună în weekenduri…

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Adică nu mă vrei aproape? După tot ce am făcut pentru tine?

— Nu e asta… dar trebuie să învățăm și noi să fim părinți singuri. Avem nevoie de spațiu.

A plecat supărată. Tata nici nu mi-a mai răspuns la telefon câteva zile.

Au urmat luni grele. Mama venea uneori posomorâtă, făcea observații tăioase: „Dacă eram aici, copilul n-ar fi răcit!” sau „Nu gătești ca lumea!” Vlad era tot mai retras. Eu mă simțeam prinsă între două lumi care nu se mai întâlneau.

Într-o noapte, copilul a făcut febră mare. Am sunat-o pe mama disperată. A venit imediat, fără reproșuri, fără discuții inutile. A stat lângă mine până dimineața, ținându-mă de mână.

— Vezi? Tot la mama ajungi când ți-e greu… mi-a spus blând.

Am zâmbit printre lacrimi.

— Da, mamă… dar trebuie să învăț și eu să fiu mamă.

Acum lucrurile s-au mai liniștit. Mama vine când avem nevoie, tata a început să glumească din nou cu Vlad. Dar rana rămâne: cât de mult putem cere ajutor fără să ne pierdem libertatea? Cât de mult putem refuza fără să rănim?

Mă întreb adesea: oare există o cale prin care să fim aproape unii de alții fără să ne sufocăm? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?