Ajutor! Socrul meu ne golește frigiderul: o poveste despre familie, limite și dragoste

— Iar ai terminat tot laptele, Gheorghe? am întrebat printre dinți, încercând să-mi stăpânesc vocea care deja tremura de nervi. Era a treia oară săptămâna asta când deschideam frigiderul și găseam doar rafturi goale și ambalaje goale lăsate cu nepăsare.

Gheorghe, socrul meu, stătea la masa din bucătărie cu o felie groasă de cozonac în mână și nici măcar nu s-a sinchisit să ridice privirea. — Ce să fac, băiete? Mi-a fost poftă. Și oricum, Ana mi-a zis mereu că aici sunt ca acasă.

M-am uitat la Ana, soția mea, care tocmai intra în bucătărie cu o pungă de cumpărături. Mi-a aruncat o privire scurtă, plină de oboseală și vinovăție. — Lasă, Mihai, îi mai iau eu lapte mâine… Nu-i mare lucru.

Dar pentru mine era. Nu era vorba doar despre lapte sau cozonac. Era despre sentimentul că nu mai aveam control asupra propriei mele case. De când Gheorghe rămăsese văduv, venise tot mai des la noi. La început, am înțeles. Era singur, avea nevoie de companie. Dar vizitele lui s-au transformat rapid în șederi de câte trei-patru zile pe săptămână. Și cu fiecare zi care trecea, simțeam cum spațiul nostru se micșorează, iar răbdarea mea se subțiază.

— Mihai, nu te supăra pe tata, mi-a șoptit Ana într-o seară când ne-am băgat în pat. Știi că îi e greu singur…

— Dar nouă? Nouă cum ne e? am răspuns eu, încercând să-mi țin vocea joasă. Nu mai avem intimitate, nu mai avem liniște. Și nici măcar nu mai avem ce mânca uneori!

Ana a oftat și s-a întors cu spatele la mine. Am rămas privind tavanul ore întregi, gândindu-mă la cum ajunsesem aici. Mă simțeam prins între două lumi: datoria față de familie și nevoia mea de spațiu personal.

A doua zi dimineață, Gheorghe era deja în bucătărie când am coborât. Își făcea cafeaua și fredona un cântec vechi de la Phoenix. — Mihai, ai văzut unde e borcanul cu dulceață? Parcă era pe aici aseară…

— L-ai terminat aseară, tata, i-a răspuns Ana blând, dar deja se vedea că începe să o irite și pe ea situația.

Am decis că trebuie să vorbesc serios cu Ana. Seara, după ce Gheorghe a adormit pe canapea cu televizorul pornit la maxim, am tras-o deoparte.

— Nu mai pot așa, Ana. Trebuie să stabilim niște limite. Nu zic să nu-l mai primim deloc, dar nu putem trăi mereu după programul și poftele lui.

Ana a început să plângă încet. — Știu… Dar mi-e milă de el. E tatăl meu… Dacă nu-l ajutăm noi, cine?

— Dar noi cine ne ajută? Familia noastră contează și ea! Am nevoie să știu că suntem pe aceeași parte.

A doua zi am încercat să vorbesc direct cu Gheorghe. Am luat loc la masă lângă el și i-am spus:

— Tata Gheorghe, știu că ți-e greu singur și ne bucurăm că vii la noi. Dar uneori e prea mult pentru noi… Avem nevoie și noi de timp doar pentru noi doi.

S-a uitat lung la mine, apoi a râs scurt. — Ce să zic, Mihai? Eu n-am avut parte de liniște niciodată… Poate că nici nu știu cum e.

M-am simțit vinovat instantaneu. Dar tot nu puteam ignora faptul că viața noastră devenise un haos.

În următoarele săptămâni am încercat să găsim un echilibru. Ana i-a propus lui Gheorghe să vină doar în weekenduri și să stea la masă cu noi duminica. La început s-a supărat, a făcut glume amare despre cum îl dăm afară ca pe un câine bătrân. Dar încet-încet a început să accepte noul program.

Totuși, tensiunile dintre mine și Ana nu au dispărut peste noapte. Fiecare discuție despre tata ei era ca o rană deschisă. Într-o seară, după ce Gheorghe plecase acasă la el, Ana mi-a spus:

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că simt că trebuie să aleg între tine și el.

Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Nu trebuie să alegi. Trebuie doar să găsim o cale să fim bine toți trei.

Dar adevărul e că nu știam dacă există o astfel de cale. M-am întrebat adesea dacă nu cumva sunt prea egoist sau dacă Ana nu vede cât de mult mă afectează situația asta.

Într-o duminică după-amiază, Gheorghe a venit cu o pungă mare de cumpărături și a spus:

— Am adus eu lapte și dulceață azi! Să nu zică ginerele meu că îi golesc casa!

Am râs toți trei pentru prima dată după mult timp. Poate că nu era totul perfect, dar era un început.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: unde tragem linia între grijă și sacrificiu? Cum putem avea grijă de cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine? Poate voi aveți răspunsurile pe care eu încă le caut.