Ajutorul soacrei mele mă sufocă: Povestea unei nori la limită

— Irina, nu vezi că ai pus prea multă sare în supă? Copilul nu are voie să mănânce așa ceva!
Vocea Marianei răsună din bucătărie, tăioasă și sigură pe ea. Mă opresc din spălatul vaselor, simțind cum mi se strânge stomacul. E a treia oară azi când îmi corectează ceva. Îmi mușc buza și încerc să răspund calm:

— Mulțumesc, Mariana, o să fiu mai atentă data viitoare.

Dar ea deja a luat lingura din mâna mea și amestecă supa cu gesturi largi, ca și cum ar vrea să șteargă orice urmă a muncii mele. Vlad stă la masă cu fetița noastră, Ana, și evită privirea mea. Știu că îl deranjează tensiunea, dar nu spune nimic. De când mama lui s-a mutat la noi „să ne ajute”, casa noastră nu mai e a noastră.

Totul a început după ce am născut-o pe Ana. Eram obosită, speriată și recunoscătoare pentru orice ajutor. Mariana a venit cu brațele pline de pachete și cu promisiunea că va sta doar „câteva zile”. Au trecut opt luni de atunci. În fiecare dimineață, îmi spune ce am de făcut: „Irina, nu lăsa copilul să doarmă pe o parte!”, „Nu-i da lapte la ora asta!”, „Nu ieși afară fără să-i pui căciuliță!”.

La început, am încercat să-i mulțumesc pentru grijă. Dar fiecare gest al ei mă face să mă simt tot mai mică, tot mai neputincioasă. Nu mai am voie să gătesc fără supravegherea ei, nu pot schimba copilul fără să aud „Lasă-mă pe mine, tu nu știi cum se face!”. Până și hainele mi le spală ea, pentru că „nu ai pus destul balsam”.

Într-o seară, după ce Ana adoarme, îl prind pe Vlad în bucătărie.

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai am aer în casa asta.

El oftează și își trece mâna prin păr.

— Știu, Irina… Dar mama vrea doar să ajute. Știi cum e ea.

— Nu vreau să mă cert cu ea, dar nici nu pot trăi așa! Nu mai am loc în propria mea viață!

Vlad tace. Îl văd cum se zbate între mine și mama lui. Îl iubesc, dar simt că mă lasă singură în lupta asta.

A doua zi dimineață, Mariana intră peste mine în dormitor fără să bată la ușă.

— Irina, te-ai trezit? Am făcut cafea. Dar mai bine nu bei, că nu e bună pentru alăptat.

Îmi vine să țip. Mă ridic din pat și încerc să-mi păstrez calmul.

— Mariana, apreciez tot ce faci, dar am nevoie de puțin spațiu. Vreau să fac lucrurile în felul meu.

Ea mă privește ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Eu doar încerc să vă ajut! Dacă nu vă place, pot să plec!

Se întoarce brusc și iese din cameră. Simt un nod în gât. Nu voiam să o rănesc, dar nici nu mai pot trăi sub presiunea asta.

În zilele următoare, atmosfera devine tot mai apăsătoare. Mariana tace ostentativ sau oftează zgomotos când fac ceva fără aprobarea ei. Vlad încearcă să medieze:

— Hai să vorbim toți trei. Să găsim o soluție.

Ne așezăm la masă. Mariana are ochii roșii de plâns.

— Eu am renunțat la tot ca să vă ajut! Am lăsat casa mea, prietenele mele… Și acum ce primesc? Că sunt o povară?

Îmi vine să plâng și eu.

— Nu ești o povară… Dar simt că nu mai am loc în viața mea. Vreau să fiu mamă pentru Ana în felul meu. Vreau să greșesc și să învăț singură.

Mariana oftează adânc.

— Poate că am exagerat… Dar mi-e greu să stau deoparte când văd că nu faceți lucrurile „cum trebuie”.

Vlad ne privește pe amândouă.

— Mama, Irina are dreptate. Trebuie să-i dai voie să fie mamă.

Timp de câteva zile, Mariana încearcă să se retragă. Dar nu poate rezista prea mult. Într-o după-amiază, când Ana plânge neconsolată, Mariana intră val-vârtej în cameră:

— Dă-mi copilul! Tu nu vezi că nu știi ce are?

Atunci cedez. Plâng în hohote și îi spun tot ce am pe suflet:

— Nu vreau să fiu perfectă! Vreau doar să fiu eu însămi! Lasă-mă să fiu mamă!

Mariana mă privește lung. Pentru prima dată pare că mă vede cu adevărat. Se apropie încet și mă ia în brațe.

— Iartă-mă… Mi-e greu să renunț la control. Dar vreau să fii fericită.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba cu adevărat. Dar pentru prima dată simt că am fost auzită.

Acum stau pe balcon cu o cană de ceai și privesc apusul peste blocurile gri din cartierul nostru din București. Mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” fără să rănim pe nimeni? Voi cum ați proceda?