Alegerea mamei: Crăciunul care mi-a rupt inima

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta? vocea mi-a tremurat, dar nu am mai putut să mă abțin. Era Ajunul Crăciunului, iar în sufrageria luminată de beculețe și mirosind a cozonac, simțeam cum totul se prăbușește în jurul meu.

Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, evitând să-mi răspundă. Sora mea, Irina, stătea pe canapea, cu un zâmbet reținut, iar copiii ei deschideau cadourile pe care eu le cumpărasem pentru ai mei. Am recunoscut imediat ambalajul cu Moș Crăciun pe care îl alesesem special pentru Maria și Vlad, copiii mei. Am simțit cum mi se strânge inima.

— Nu am vrut să fac scandal… a murmurat mama, încercând să-și justifice gestul. — Știi cum e Irina, dacă nu primește copiii ei aceleași lucruri, începe iar cearta.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu era prima dată când mama făcea asta. De când eram mici, Irina era mereu preferata. Eu eram cea care trebuia să cedeze, să fiu înțelegătoare, să nu deranjez. Dar acum era vorba de copiii mei. Cum puteam să le explic că Moșul nu le-a adus nimic pentru că bunica a decis că e mai simplu să evite un conflict cu sora mea?

Soțul meu, Mihai, m-a tras ușor de mână spre hol.

— Hai să plecăm, șopti el. Nu merită să te umilești încă o dată.

Dar nu puteam pleca. Parcă eram prinsă într-un vis urât din care nu reușeam să mă trezesc. Am privit-o pe mama, apoi pe Irina. În ochii surorii mele am citit satisfacția aceea rece pe care o știam de când eram copii.

— De ce? am întrebat din nou, aproape șoptit. — De ce mereu ea? De ce niciodată eu?

Mama a oftat adânc și s-a aplecat spre mine.

— Tu ești mai puternică, Ana. Tu poți duce mai mult. Irina… ea are nevoie de ajutor.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Puternică? Nu mă simțeam deloc așa. Mă simțeam invizibilă, neimportantă, ca și cum tot ce făceam nu conta niciodată destul.

Am plecat în acea seară fără să spunem la revedere. Maria și Vlad au plâns în mașină, întrebând de ce bunica nu iubește și pe ei la fel ca pe verișorii lor. Nu am știut ce să le răspund.

Zilele care au urmat au fost un chin. Mama m-a sunat de câteva ori, dar nu am avut puterea să-i răspund. Mihai încerca să mă liniștească:

— Ana, trebuie să te gândești la tine și la copiii noștri. Nu poți trăi mereu în umbra surorii tale.

Dar cum să renunț la propria mamă? Cum să accept că nu voi primi niciodată dragostea pe care am sperat-o?

Am început să-mi amintesc toate momentele din copilărie când Irina era bolnavă și primea toată atenția, iar eu eram trimisă la bunici ca să nu deranjez. Când luam note bune la școală, mama spunea doar „Bravo”, dar când Irina lua un 7, era motiv de sărbătoare. Când am intrat la facultate, mama a venit la festivitate doar ca să o vadă pe Irina la liceu.

Anii au trecut și am crezut că odată ce voi avea propria familie, lucrurile se vor schimba. Dar nu s-au schimbat niciodată.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit, am primit un mesaj de la mama: „Îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu știu cum să fac altfel.”

Am stat mult timp cu telefonul în mână. Să-i răspund? Să-i spun cât de tare mă doare? Sau să las totul baltă?

A doua zi dimineață, Maria a venit la mine cu un desen: „Uite, mami! Noi suntem aici și bunica e acolo.” Pe hârtie eram eu cu Mihai și copiii, iar mama stătea singură într-un colț.

— De ce e bunica singură? am întrebat-o.

— Pentru că nu vrea să fie cu noi… a spus Maria trist.

Atunci am realizat că rana mea devenise rana copiilor mei. Ceea ce acceptasem eu toată viața ca fiind „normal” devenise o povară pentru familia mea.

Am decis să merg la mama și să vorbesc deschis cu ea. Am ajuns într-o după-amiază friguroasă de ianuarie. Mama m-a primit în prag cu ochii roșii de plâns.

— Ana… îmi pare rău…

— Mamă, trebuie să înțelegi că nu mai pot continua așa. Copiii mei suferă. Eu sufăr. Dacă nu poți fi corectă cu noi toți, atunci va trebui să ne vedem mai rar.

Mama a început să plângă în hohote.

— Nu știu cum să fac altfel… M-am obișnuit să o protejez pe Irina…

— Dar cine m-a protejat pe mine? Cine îi protejează pe Maria și Vlad?

A fost pentru prima dată când mama nu a avut răspuns. Am plecat de acolo cu sufletul greu, dar și cu sentimentul că am făcut ceea ce trebuia pentru copiii mei.

De atunci ne vedem mai rar cu mama. Relația noastră e rece, distantă. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să mai încerc o dată. Dar când îi văd pe Maria și Vlad zâmbind liniștiți acasă, știu că am ales corect.

Oare câți dintre noi trăim cu dorința de a fi văzuți și iubiți de părinții noștri? Și câți avem curajul să rupem cercul durerii pentru binele copiilor noștri?