Alungată din casă după ce am rămas însărcinată: După zece ani, au venit să-mi ceară ajutorul

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să faci una ca asta? Ți-ai distrus viața! Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de timp și de certuri. Tata stătea la masă, cu pumnii strânși pe faianța rece, privindu-mă ca pe o străină. Aveam doar 18 ani și două linii roz pe testul de sarcină. Mă uitam la ei, încercând să găsesc un strop de înțelegere, dar tot ce vedeam era dezamăgire și furie.

— Nu vreau să aud! Dacă alegi să păstrezi copilul, nu mai ai ce căuta aici! a spus tata, ridicându-se brusc. Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am uitat spre mama, dar ea și-a ferit privirea. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Dar e copilul meu… și al lui Radu. Ne iubim. O să ne descurcăm! am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

— Iubire? La 18 ani? Nu ai habar ce înseamnă viața! a răspuns mama, aproape șoptind, dar cu o durere care m-a sfâșiat.

Așa am ajuns, într-o seară rece de martie, cu o geantă veche și câteva haine, pe scările blocului lui Radu. El m-a primit fără ezitare. Părinții lui nu erau încântați, dar nu m-au dat afară. Am dormit pe o saltea în camera lui, cu visele spulberate și cu teama că nu voi fi niciodată suficient de puternică.

Am terminat liceul cu burta la gură. Colegii mă priveau ciudat, profesorii mă evitau sau mă compătimeau. Radu lucra la un service auto după orele de școală, iar eu făceam meditații cu copiii din bloc ca să aduc un ban în casă. Când s-a născut Ana-Maria, am simțit pentru prima dată că viața mea are sens. Dar greul abia începea.

Părinții mei nu au venit la maternitate. Nu m-au sunat nici măcar să întrebe dacă sunt bine. În fiecare seară îmi imaginam cum ar fi fost dacă aș fi avut sprijinul lor. Radu era tot mai obosit, tot mai absent. Certurile dintre noi au început să apară: bani puțini, nopți nedormite, griji peste griji.

— Irina, nu mai pot! Nu mai rezist! a izbucnit el într-o noapte, când Ana-Maria plângea de ore întregi.

— Și eu ce să fac? Să fug? Să las copilul singur? am răspuns printre lacrimi.

— Nu știu… Poate ar fi trebuit să ascultăm de ai tăi…

M-am simțit trădată. Dar nu aveam timp de suferință. Trebuia să merg înainte pentru fetița mea.

Anii au trecut greu. Am făcut cursuri de asistent medical și am început să lucrez la un cabinet privat. Radu a plecat în Germania la muncă și ne vedeam doar de sărbători. Am crescut-o singură pe Ana-Maria, cu sacrificii pe care nici nu le bănuiam că le pot face.

Într-o zi, după aproape zece ani de tăcere, am primit un telefon neașteptat. Era mama.

— Irina… tatăl tău e bolnav. Avem nevoie de ajutor. Poți veni?

Am simțit cum mi se strânge inima. Vocea ei era stinsă, umilă. Pentru o clipă am vrut să închid telefonul. Dar Ana-Maria m-a privit curioasă:

— Cine era la telefon, mami?

— Bunica ta… a fost tot ce am putut spune.

Am mers la ei după câteva zile. Casa copilăriei mele părea mai mică, mai tristă. Tata era palid, slăbit, cu ochii pierduți în gol.

— Irina… îmi pare rău… am greșit mult față de tine… a spus el cu greu.

Mama plângea în tăcere lângă el. Am simțit furia veche clocotind în mine: pentru nopțile petrecute plângând singură, pentru lipsa lor din viața mea și a fiicei mele.

— De ce acum? De ce doar când aveți nevoie de mine? am întrebat printre dinți.

— Suntem bătrâni… ne e frică… nu avem pe nimeni… a spus mama.

M-am uitat la Ana-Maria, care se juca timid cu o păpușă pe covorul vechi din sufragerie. Am realizat că ura nu mă ajutase cu nimic în toți acești ani. Dar nici nu puteam uita tot ce mi-au făcut.

Am început să îi vizitez mai des, să îi ajut cu medicamentele și cumpărăturile. Relația noastră era încă fragilă, plină de tăceri apăsătoare și regrete nespuse. Uneori mă întrebam dacă fac bine sau doar mă pedepsesc singură pentru trecut.

Într-o seară, Ana-Maria m-a întrebat:

— Mami, tu îi iubești pe bunici?

Am rămas pe gânduri mult timp după aceea. Poate că iertarea nu înseamnă uitare. Poate că familia e mai mult decât sânge și greșeli.

Acum mă uit la fetița mea și la părinții mei îmbătrâniți și mă întreb: oare chiar putem repara tot ce s-a rupt între noi? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta?