Am ajuns la uşa fiului meu, crezând că voi rămâne să ajut: Din prag, mi-a spus că nu e loc pentru mine

— Mamă, nu e momentul potrivit, îmi pare rău, dar nu avem loc pentru tine acum.

Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet, chiar de la uşă. Era frig, vântul de februarie îmi tăia obrajii, iar valiza mea grea părea să apese şi mai tare pe sufletul meu. Îl priveam pe Radu, fiul meu, băiatul pe care l-am crescut singură, cel pentru care am renunţat la tot. Acum, în pragul casei lui, mă simţeam ca un străin.

— Dar, Radu, am venit să vă ajut. Ştiu că Andreea e însărcinată, ştiu cât de greu e la început… Nu vreau să vă deranjez, doar să fiu de folos, am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

Andreea, nora mea, a apărut în spatele lui, cu mâinile încrucişate la piept. Nu m-a privit în ochi. — Mulţumim, doamnă Maria, dar ne descurcăm. Avem nevoie de intimitate, ştiţi cum e…

Nu, nu ştiam. Eu nu am avut niciodată parte de intimitate. Am crescut într-o casă mică, cu părinţi şi fraţi, apoi am rămas singură cu Radu, într-o garsonieră. Intimitatea era un lux, nu o necesitate. Dar am tăcut. Am simţit cum obrajii mi se înroşesc de ruşine şi de furie. M-am uitat la valiza mea, la mâinile mele crăpate de muncă, la pantofii vechi. Am simţit că nu mai am niciun rost.

— Poate… poate măcar să rămân o noapte, până găsesc ceva, am şoptit. Radu a oftat, s-a uitat la Andreea, apoi la mine. — Bine, dar doar pentru noaptea asta. Mâine trebuie să găseşti altă soluţie.

Am intrat în casă, cu inima strânsă. Totul era nou, modern, rece. Mirosul de detergent scump, mobila lucioasă, pereţii albi. Nu era nimic din căldura pe care o ştiam din casa noastră veche. Am lăsat valiza lângă uşă şi m-am aşezat pe marginea canapelei. Radu s-a dus în bucătărie, Andreea a rămas în picioare, privind pe geam.

— Ştiţi, mama, nu vrem să vă supăraţi, dar vrem să ne creăm propriile obiceiuri, să nu simţim presiunea cuiva în casă, a spus ea, fără să mă privească. — Nu mă supăr, am minţit. Înăuntru, simţeam cum se rupe ceva. Am crescut un copil singură, am trecut prin lipsuri, am muncit douăzeci de ani la croitorie, am renunţat la visele mele, doar ca să-i fie lui bine. Şi acum, când aveam nevoie de un loc, de un rost, nu mai era loc pentru mine.

Noaptea aceea a fost lungă. Am dormit pe canapea, cu spatele la perete, ascultând cum Radu şi Andreea şoptesc în dormitor. Nu-mi găseam liniştea. Mă întrebam unde am greşit. Poate am fost prea prezentă, poate l-am sufocat. Poate Andreea are dreptate, poate nu e normal să vrei să fii aproape de copilul tău la maturitate. Dar cum să nu vrei, când el e tot ce ai?

Dimineaţa, Radu a venit la mine cu o cafea. — Mamă, ştiu că ţi-e greu, dar trebuie să înţelegi. Avem nevoie de spaţiu. Poate găseşti o chirie, sau te poţi întoarce la Bacău, la mătuşa Ileana. — Nu mai am pe nimeni acolo, Radu. Şi nici bani de chirie, ştii bine. — O să te ajutăm cu ceva bani, dar nu poţi sta aici. Andreea are nevoie de linişte, nu vrea să se simtă controlată.

Am simţit cum mi se strânge inima. — Controlată? Eu doar voiam să vă ajut. Să vă fac mâncare, să vă spăl, să vă fiu aproape la greu. — Ştim, mamă, dar nu avem nevoie. Vrem să ne descurcăm singuri.

Am plecat în acea zi, cu valiza după mine, fără să ştiu unde mă duc. Am mers pe străzi, am plâns, am sunat la câteva cunoştinţe. Majoritatea mi-au spus că nu au loc, că nu pot primi pe nimeni. M-am simţit mai singură ca niciodată. Am găsit, în cele din urmă, o cameră mică, la subsol, la o femeie bătrână, tanti Viorica. Mirosea a mucegai, dar era cald şi linişte. În fiecare seară, mă gândeam la Radu, la copilul meu, la cum am ajuns să fim străini.

Au trecut săptămâni. Radu m-a sunat rar. O dată, mi-a spus că s-a născut nepoţica mea, Ana. Am plâns de bucurie, dar şi de durere. Nu m-au chemat la maternitate. Nu m-au invitat să văd copilul. Am trimis un pachet cu hăinuţe, dar nu am primit niciun răspuns. Am început să mă întreb dacă mai am vreun rost în viaţa lor.

Într-o zi, am întâlnit-o pe strada pe vecina mea din blocul vechi, doamna Stanciu. — Ce faci, Maria? Nu te-am mai văzut de mult! — Am plecat de la Radu, nu a fost loc pentru mine. — Vai, dar cum aşa? Tu ai făcut totul pentru el! — Aşa e viaţa, am spus, cu un zâmbet amar.

Seara, în camera mea mică, am privit pe geam la luminile oraşului. M-am întrebat: oare aşa trebuie să fie? Să-ţi creşti copilul, să-i dai totul, iar la final să nu mai fie loc pentru tine? Să devii un musafir în propria familie? Poate am greşit undeva, poate nu am ştiut să-l las să fie bărbat. Sau poate, pur şi simplu, lumea s-a schimbat şi nu mai e loc pentru mame ca mine.

Mă gândesc mereu la Ana, la nepoţica mea, la cum ar fi să o ţin în braţe. Dar nu vreau să forţez nimic. Poate, într-o zi, Radu va înţelege. Poate va veni el la uşa mea, să-mi spună că are nevoie de mine. Până atunci, rămân cu întrebarea: oare cât valorează sacrificiul unei mame, dacă la final nu mai e loc pentru ea în viaţa copilului?

Voi ce aţi fi făcut în locul meu? Aţi fi încercat să vă impuneţi, sau aţi fi plecat, aşa cum am făcut eu?