„Am ajuns să nu mă mai simt acasă în propria mea casă”

— Iar a fost aici, nu-i așa? am întrebat, cu vocea tremurândă, uitându-mă la masa perfect ștearsă și la florile proaspăt aranjate în vază. Radu a oftat și s-a uitat în jos, evitându-mi privirea.

— A trecut doar să lase niște plăcinte, a zis el încet. N-a stat mult.

Dar știam că nu era adevărat. De fiecare dată când intram în casă și simțeam mirosul de detergent pe care nu-l foloseam niciodată sau găseam lucrurile mutate din loc, inima mi se strângea. Nu mai era casa mea. Era casa noastră… și a ei.

Totul a început nevinovat. Eram proaspăt căsătoriți, plini de speranță și planuri. Radu mi-a spus într-o seară:

— Mama zice că ar fi bine să aibă o cheie, doar pentru urgențe. Dacă suntem plecați, dacă se întâmplă ceva… Nu trebuie să-ți faci griji, nu o să abuzeze.

Am zâmbit și am acceptat. Viorica părea o femeie caldă, grijulie, mereu cu o prăjitură în mână și un sfat pe buze. Dar nu știam atunci cât de greu e să trasezi limite când e vorba de familie.

Primele luni au fost liniștite. O vedeam rar, la mesele de duminică sau când venea cu ceva bun pentru noi. Dar apoi au început vizitele neanunțate. Odată am venit acasă mai devreme de la serviciu și am găsit-o în bucătărie, spălând vasele.

— Vai, dragă, am văzut că era chiuveta plină și m-am gândit să te ajut! mi-a spus cu un zâmbet larg.

M-am simțit mică și vinovată, ca și cum nu eram destul de bună pentru fiul ei. Am încercat să-i spun lui Radu că mă deranjează, dar el ridica din umeri:

— E doar mama. Vrea să ne ajute. Nu face nimic rău.

Dar pentru mine era rău. Nu mai aveam intimitate. Într-o zi am găsit hainele mele aranjate altfel în dulap. În alta, am găsit un bilețel pe frigider: „Am adus lapte proaspăt. Să nu uiți să-l fierbi!”

Am început să mă simt ca o musafiră în propria casă. Îmi era teamă să las ceva dezordonat sau să mă uit la un film târziu, de frică să nu apară dimineața și să comenteze despre „obiceiurile tinerilor din ziua de azi”.

Cea mai grea zi a fost când am venit acasă și am găsit-o pe Viorica stând la masa din sufragerie cu mama mea. Vorbeau despre mine ca și cum n-aș fi existat:

— Nu știu ce se întâmplă cu ea, spunea Viorica. E mereu obosită, parcă nu mai are chef de nimic.

Mama mea dădea din cap, jenată:

— Poate are nevoie de puțin spațiu…

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Am adunat curajul într-o seară și i-am spus lui Radu:

— Nu mai pot. Trebuie să-i ceri mamei tale să ne dea cheia înapoi.

A urmat o ceartă cumplită. Radu s-a simțit prins între mine și mama lui.

— Tu nu vezi cât face pentru noi? Dacă îi ceri asta, o să sufere!

— Dar eu sufăr deja! am izbucnit eu. Nu mai pot trăi așa!

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Viorica la ușă, cu ochii roșii:

— Mi-a zis Radu că vrei cheia înapoi… Am făcut ceva rău?

M-am uitat la ea și am văzut cât de greu îi era să accepte că nu mai e centrul universului fiului ei.

— Nu e vorba că ai făcut ceva rău… Doar că avem nevoie de spațiul nostru. Să fim doar noi doi.

A oftat adânc și mi-a întins cheia fără un cuvânt. Am simțit o ușurare amară — câștigasem ceva, dar pierdusem altceva.

De atunci relația noastră a fost rece mult timp. Radu era distant, Viorica mă saluta scurt la mesele de familie. Dar încet-încet lucrurile s-au așezat. Am început să ne vizităm reciproc doar invitați, iar eu am reînvățat să mă simt acasă.

Uneori mă întreb dacă n-am fost prea dură sau dacă n-ar fi trebuit să găsesc alt mod de a rezolva lucrurile. Dar oare cât poți sacrifica din tine pentru liniștea altora? Cât e prea mult când vine vorba de limitele personale într-o familie?