„Am cerut divorțul la 60 de ani. Vreau să trăiesc pentru mine.”

— Mamă, tu chiar vorbești serios? Ai spus cuvântul ăla… divorț?

Vocea Ilincăi, fiica mea cea mare, răsună ca un ecou în bucătăria noastră mică din Ploiești. Stă sprijinită de chiuvetă, cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca și cum aș fi anunțat sfârșitul lumii. Miroase a ciorbă de perișoare și a cafea rămasă de dimineață. Pe masă, farfuriile nespălate mă privesc acuzator, ca niște martori tăcuți ai oboselii mele.

— Da, Ilinca, am spus divorț. Nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa.

Simt cum mi se strânge inima. Îmi tremură mâinile pe cana de ceai. M-am gândit luni întregi la asta, dar abia acum, când rostesc cu voce tare, realizez cât de greu e să fii sincer cu tine însăți.

— Dar… ce s-a întâmplat? Tata… nu e violent, nu te înșală…

— Nu, nu e nimic din toate astea. Dar nici nu mă vede. Nu mă ajută. Nu-i pasă că mă dor oasele când car sacoșele de la piață sau că mă dor mâinile când spăl vasele după el. Toată viața am făcut totul pentru el și pentru voi. Acum vreau să fac ceva și pentru mine.

Ilinca oftează și se uită pe fereastră, unde ploaia lovește geamul cu picuri grei. În colțul camerei, televizorul bâzâie încet, lăsat pe un post de știri pe care nimeni nu-l ascultă.

— Mamă… la vârsta ta? Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică tata?

Îmi mușc buza. Știu ce va zice lumea. Știu ce va zice și el. Dar nu mai pot trăi doar pentru ceilalți.

— Lumea o să vorbească oricum. Dar eu nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea casă.

Am crescut două fete, am ținut casa curată, am gătit, am spălat, am cărat lemne la țară când mergeam la părinții lui Nicu. El venea acasă, se așeza la masă și aștepta să-i pun mâncarea în față. Dacă îi ceream să ducă gunoiul, se uita la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

Când eram tânără, credeam că așa trebuie să fie. Mama mi-a spus mereu: „Femeia ține casa.” Dar acum mă uit la mâinile mele crăpate și la ridurile din jurul ochilor și mă întreb: cine mă ține pe mine?

— Ai vorbit cu tata?

— I-am spus azi dimineață. A râs. A zis că-s nebună, că la vârsta mea nu mai divorțează nimeni. Că ce-o să fac singură? Că n-am bani, n-am casă…

Ilinca se apropie de mine și mă ia de mână.

— Mamă… eu te iubesc orice-ai face. Dar mi-e frică pentru tine. Cum o să te descurci?

Îmi dau lacrimile. Nici eu nu știu exact. Dar știu că nu mai pot trăi cu sentimentul că sunt doar o umbră în casa mea.

— O să găsesc o soluție. Poate mă angajez la magazinul din colț, poate mă mut cu chirie undeva mai mic… Nu vreau averi, vreau liniște.

În seara aceea, Nicu vine acasă și trântește ușa. Se uită la mine cu ochii mici și reci.

— Lidia, ai vorbit serios dimineață sau ai avut iar una din crizele tale?

Îl privesc drept în ochi pentru prima dată după ani de zile.

— Am vorbit serios.

Râde scurt.

— Și unde te duci? La azil? La fete? Cine te ia pe tine la vârsta asta?

Nu răspund. Mă doare fiecare cuvânt al lui, dar nu mai vreau să-i dau putere asupra mea.

A doua zi dimineață îmi fac bagajul: câteva haine, actele mele, poza cu fetele mici la mare și jurnalul meu vechi. Ilinca vine să mă ajute.

— Mamă… sigur vrei asta?

— Da, Ilinca. Vreau să știu cum e să trăiesc fără să-mi fie frică de reproșuri sau de tăceri grele.

O văd pe sora ei mai mică, Raluca, care mă sunase cu o seară înainte:

— Mamă, eu nu te înțeleg! Cum poți să-l lași pe tata după atâția ani? O să râdă toți vecinii de noi!

Am simțit atunci că mi se rupe sufletul între două lumi: una care vrea liniște și una care vrea să nu supere pe nimeni.

Primele zile singură au fost cumplite. M-am mutat într-o garsonieră micuță la marginea orașului. Mi-era dor de mirosul casei mele vechi, dar nu mi-era dor de tăcerile apăsătoare dintre mine și Nicu. Am început să lucrez câteva ore pe zi la magazinul alimentar din cartier. Oamenii mă priveau ciudat: „Uite-o pe Lidia lui Nicu! A plecat de-acasă!”

Într-o zi a venit Ilinca cu copiii ei:

— Bunico, tu ești fericită aici?

M-am uitat la ei și am simțit un nod în gât.

— Încerc să fiu. Pentru prima dată în viața mea încerc să fiu fericită pentru mine.

Nicu m-a sunat după două luni:

— Nu te-ai întors încă? Credeam că-ți trece prostia asta…

I-am spus calm:

— Nu e prostie. E viața mea.

Am început să citesc din nou, să merg la plimbare prin parc fără grabă, să beau cafeaua dimineața fără să aud reproșuri sau oftaturi grele. Uneori mă simt vinovată față de fete sau față de Nicu. Alteori simt o libertate pe care n-am cunoscut-o niciodată.

Multe prietene m-au judecat:

— Cum ai putut? La vârsta asta? Ce exemplu dai fetelor tale?

Dar eu cred că le dau exemplul curajului de a-ți cere dreptul la respect și liniște.

Acum stau la fereastra garsonierei mele mici și privesc ploaia care cade peste orașul cenușiu. Îmi pun întrebarea care nu-mi dă pace:

Oare câte femei ca mine trăiesc ani întregi în tăcere doar ca să nu supere pe nimeni? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru?