Am dat apartamentul fiicei mele. Un an mai târziu, m-a dat afară. Povestea unei mame rănite de propriul copil

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot să te văd aici, mereu cu reproșuri și sfaturi! Vreau să am viața mea!

Cuvintele Irinei au tăiat aerul ca un cuțit. Stăteam în holul mic al apartamentului pe care îl numisem „acasă” timp de treizeci și șapte de ani, cu mâinile strânse pe mânerul valizei vechi. Era februarie, iar afară ningea mocnit. M-am uitat la Irina, fiica mea, și nu am recunoscut-o. Avea ochii roșii, dar nu de plâns, ci de furie. În spatele ei, pe hol, se vedea o cutie cu hainele mele împachetate grăbit.

— Irina, te rog… E casa mea…

— Nu mai e casa ta! Ai semnat actele anul trecut! Ai zis că vrei să-mi fie bine… Acum vreau să pleci!

Nu știu cum am ajuns pe scara blocului. Parcă totul s-a întâmplat într-o ceață groasă. Vecina de la doi, tanti Viorica, a deschis ușa și s-a uitat la mine cu milă. Am simțit cum mă cuprinde frigul și rușinea. M-am așezat pe treaptă, încercând să-mi adun gândurile. Cum am ajuns aici? Unde am greșit?

Totul a început cu un an în urmă. Irina tocmai terminase facultatea și nu-și găsea de lucru. Era abătută, se certa mereu cu tatăl ei, iar eu încercam să țin familia unită. Soțul meu, Doru, era bolnav de inimă și nu mai avea răbdare nici cu mine, nici cu ea.

— Lasă-i apartamentul fetei, Ileana! Ce să faci tu cu două camere? Noi suntem bătrâni…

Am cedat. Am mers la notar și am semnat actele. Am simțit atunci o strângere de inimă, dar am alungat gândul. „E copilul meu”, mi-am spus. „Nu mă va lăsa niciodată la greu.”

Primele luni au fost liniștite. Irina a început să lucreze la o firmă mică de publicitate și părea fericită. Eu găteam, făceam curat și îi ascultam poveștile despre colegi și șefi. Dar încet-încet, ceva s-a schimbat. Irina venea tot mai târziu acasă, vorbea urât cu mine și mă acuza că îi invadez intimitatea.

— Mamă, nu mai suntem în anii ’90! Nu trebuie să-mi spui tu când să vin acasă sau cu cine să ies!

Am încercat să mă retrag, să nu-i mai spun nimic. Dar era greu să văd cum se depărtează de mine.

Într-o seară, a venit acasă cu un băiat, Radu. Era politicos la început, dar după câteva săptămâni a început să mă ignore complet.

— Ileana, poate ar trebui să-ți găsești ceva al tău… Să nu mai stai tot timpul pe capul nostru…

M-am simțit ca o povară în propria mea casă. Doru murise între timp, iar eu rămăsesem singură cu Irina și cu amintirile mele.

Azi dimineață, Irina a venit la mine cu ochii plini de hotărâre.

— Mamă, vreau să pleci azi. M-am săturat. Am nevoie de spațiu.

— Unde să mă duc?

— Nu știu! E problema ta!

Am încercat să-i explic că nu am unde merge. Fratele meu e bolnav la țară, iar sora mea abia se descurcă cu pensia ei mică. Prietenele mele sunt toate bătrâne sau plecate din țară.

Irina nu a vrut să audă nimic. Mi-a împachetat hainele și mi-a pus valiza în mână.

— Gata! Pleacă!

Acum stau pe scara blocului și mă uit la ușa care s-a închis în urma mea. Aud râsete din apartamentul vecinilor și simt cum mă apasă singurătatea.

Telefonul sună. E sora mea, Mariana.

— Ileana, ce faci?

Vocea ei caldă mă face să izbucnesc în plâns.

— M-a dat afară… Irina m-a dat afară din casă…

— Doamne ferește! Cum așa?

— Nu știu… Poate am greșit undeva… Poate am iubit-o prea mult…

Mariana mă roagă să vin la ea câteva zile până găsesc o soluție. Îmi strâng valiza și cobor scările încet, ca o umbră.

Pe drum spre gară mă uit la oamenii grăbiți din jurul meu și mă întreb câți dintre ei au trecut prin ce trec eu acum. Câți părinți au sacrificat totul pentru copiii lor și au primit în schimb doar indiferență sau chiar ură?

Ajung la Mariana acasă. Mă primește cu brațele deschise și îmi face ceai cald.

— Ileana, nu ești singura care trece prin asta… Și vecina mea a pățit la fel cu băiatul ei…

Stăm până târziu de vorbă despre vremurile când părinții erau respectați și copiii nu îndrăzneau să ridice vocea la mama lor.

— Oare unde s-a rupt totul? — întreb eu privind pe fereastră la zăpada care cade liniștit peste sat.

Mariana oftează.

— Poate lumea s-a schimbat prea repede pentru noi…

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă gândesc la Irina: oare îi pare rău? Oare va regreta vreodată? Sau poate eu sunt cea care a greșit? Poate că dragostea de mamă nu e suficientă pentru lumea asta nouă…

Mâine trebuie să merg la primărie să văd dacă pot primi ajutor social sau o locuință socială. Mi-e rușine că am ajuns aici după o viață întreagă de muncă și sacrificii.

Dar cel mai tare mă doare că fata mea nu mai vede în mine o mamă, ci doar o povară.

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător sau cunoașteți pe cineva care a fost rănit de propriul copil.

Mă întreb: oare merită să ne sacrificăm totul pentru copiii noștri? Sau ar trebui să ne gândim mai mult la noi înșine?

Ce aș fi putut face altfel? Ce ați fi făcut voi în locul meu?