Am dat totul pentru familie, iar acum sunt străină în propria casă: povestea unei mame trădate

— Mamă, nu mai avem ce face. Ori ne ajuți tu, ori pierdem apartamentul! — vocea Ioanei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era trecut de ora zece seara, iar pe masa din bucătărie încă mai era farfuria cu supă rămasă de la cină. M-am ridicat încet, cu telefonul lipit de ureche, și m-am uitat pe geam la luminile blocurilor din cartierul nostru vechi din Ploiești.

— Ioana, știi că nu am mult, dar ce am e și al vostru. Veniți mâine dimineață, vorbim atunci, am zis încercând să-mi ascund teama din glas.

Toată noaptea nu am închis un ochi. M-am gândit la anii în care am strâns fiecare leu, la zilele când mergeam la piață cu lista făcută de acasă și nu cumpăram niciodată nimic în plus. După ce a murit Vasile, soțul meu, am rămas singură cu Ioana. Am muncit la croitorie până mi-au sângerat degetele, doar ca să-i pot da fetei mele tot ce n-am avut eu. Acum, la 67 de ani, pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere.

Dimineața următoare, Ioana și Radu, ginerele meu, au venit cu ochii umflați de nesomn. S-au așezat la masa din bucătărie, iar Ioana a început să plângă.

— Mamă, banca ne-a dat termen până la sfârșitul lunii. Dacă nu plătim rata restantă, ne execută silit. Nu avem pe nimeni altcineva…

Radu stătea cu capul plecat. Nu l-am plăcut niciodată prea tare — mereu mi s-a părut că fuge de responsabilitate. Dar era soțul fetei mele și tatăl nepoatei mele, Mara.

— Cât vă trebuie? am întrebat cu voce stinsă.

— Douăzeci de mii de lei…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Era aproape tot ce aveam pus deoparte în contul de economii. Banii aceia erau pentru zilele când n-o să mă mai pot ridica din pat sau când o să trebuiască să plătesc un azil decent.

— O să-ți dăm înapoi, mamă! Cum prindem un contract mai bun la firmă, îți returnăm totul! — promitea Radu cu ochii mari.

— Nu e nevoie să-mi promiteți nimic. Sunteți familia mea…

Le-am dat banii fără să semnăm nimic. Doar cuvântul lor și speranța că nu o să ajung vreodată să regret gestul meu.

Au trecut doi ani de atunci. La început mă sunau des, mă vizitau cu Mara, îmi aduceau flori sau prăjituri făcute de Ioana. Dar încet-încet vizitele s-au rărit. Când îi întrebam timid dacă au reușit să pună ceva deoparte pentru mine, Radu ridica din umeri:

— Mamă-soacră, știi cum e… viața e scumpă. Mara are nevoie de haine noi pentru școală, Ioana vrea să-și ia permisul…

Într-o zi am auzit-o pe Ioana vorbind la telefon cu cineva:

— Da, mama tot insistă cu banii… Parcă nu înțelege că nu avem de unde! Oricum i-am zis că îi dăm când putem…

M-a durut mai tare decât orice boală. Eu nu am cerut niciodată nimic de la nimeni. Am muncit toată viața ca să nu depind de nimeni. Și acum eram privită ca o povară.

Într-o seară ploioasă de toamnă, m-am trezit cu Mara la ușă.

— Bunico, mama și tata s-au certat rău… Pot să stau la tine?

Am luat-o în brațe și i-am făcut un ceai cald. Din vorbă în vorbă, am aflat că Radu pierduse din nou bani la pariuri sportive și că Ioana era disperată.

— Bunico… tu crezi că mama și tata se mai împacă?

Nu știam ce să-i răspund. M-am simțit vinovată că am contribuit fără să vreau la haosul din familia lor. Poate dacă nu le-aș fi dat banii… poate dacă aș fi fost mai fermă…

Într-o duminică dimineață m-am dus la ei acasă să vorbesc deschis.

— Ioana, Radu… vreau doar să știu dacă aveți de gând să-mi returnați banii. Nu pentru mine — dar vreau să știu că pot avea grijă de mine dacă mi se întâmplă ceva.

Radu a ridicat tonul:

— Dar ce-ai vrea să facem? Să ne vindem casa? Să oprim totul pentru niște bani? Ai zis că ne ajuți!

Ioana plângea în tăcere.

— Mamă… nu mai avem cum…

Am plecat cu sufletul sfâșiat. În tramvai m-am uitat la mâinile mele bătrâne și m-am întrebat: oare unde am greșit? Am fost prea bună? Prea naivă? Sau poate așa e viața — copiii uită repede cine i-a crescut când le merge bine.

Acum stau singură în apartamentul meu mic și mă gândesc: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face altfel? Oare cât valorează dragostea unei mame atunci când banii devin mai importanți decât sufletul?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia ar trebui ajutată oricând și oricum?