Am decis să-mi tratez fiica și ginerele așa cum mă tratează ei: O poveste despre respectul reciproc

— Nu pot să cred că iar ai uitat să iei pâine, Radu! Am zis clar că vin copiii la masă duminică!
Vocea Cameliei răsuna prin telefon, tăioasă, în timp ce eu stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile în poală. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna doar ca să-mi spună ce nu merge bine în viața ei. Niciun „Ce faci, mamă?”, niciun „Ai nevoie de ceva?”. Doar liste de cumpărături și reproșuri.

M-am ridicat încet, simțind cum mă apasă greutatea anilor și a tăcerii. De când murise soțul meu, Ion, casa devenise prea mare și prea goală. Singura mea alinare erau vizitele rare ale Cameliei și ale lui Radu, dar și acelea se transformaseră într-o rutină seacă: eu găteam, eu spălam vasele, eu ascultam plângerile lor. Niciodată nu mă întrebau dacă sunt bine sau dacă mi-e dor de cineva.

Într-o seară de vineri, după ce am stat două ore la coadă la farmacie pentru medicamentele lui Radu — pentru că „el nu are timp”, mi-a spus Camelia — am ajuns acasă cu picioarele umflate și sufletul gol. Am lăsat sacoșa pe masă și am izbucnit în plâns. M-am întrebat atunci: oare asta e tot ce merit?

A doua zi dimineață, am primit un mesaj scurt: „Mamă, vii să ai grijă de copii sâmbătă? Avem treabă.” Nicio rugăminte, nicio mulțumire. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am șters mesajul și am decis: de azi înainte îi voi trata exact așa cum mă tratează ei.

Sâmbătă dimineața, când Camelia m-a sunat din nou, i-am răspuns calm:
— Nu pot veni azi. Am alte planuri.
— Ce planuri? — a întrebat ea, surprinsă.
— Planuri pentru mine. O să ies la plimbare cu vecina mea, doamna Stancu.

A urmat o tăcere lungă.
— Bine… atunci o să-l rog pe Radu să stea cu copiii.

Am simțit pentru prima dată după mult timp un strop de libertate. M-am îmbrăcat frumos și am ieșit la plimbare cu doamna Stancu. Am râs, am povestit despre vremurile bune și am uitat pentru câteva ore de toate grijile.

Duminică, când au venit la mine fără să anunțe, au găsit casa goală. Eu eram la biserică, apoi la o cafea cu prietenele mele. Când m-au sunat furioși, le-am spus simplu:
— Nu sunt acasă. Dacă vreți să ne vedem, anunțați-mă din timp.

Camelia a început să ridice tonul:
— Mamă, nu poți să faci asta! Noi avem nevoie de tine!
— Și eu am nevoie de voi — i-am răspuns. Dar nu doar când aveți nevoie de cineva care să vă spele vasele sau să stea cu copiii.

Au trecut câteva zile fără să mă caute. M-a durut tăcerea lor, dar am rezistat tentației de a-i suna eu prima. În schimb, am început să mă ocup mai mult de mine: am mers la cursuri de pictură la Căminul Cultural, am ieșit în parc cu vecinele și chiar am început să citesc din nou romane polițiste.

Într-o seară, Camelia a venit la mine supărată:
— Mamă, ce se întâmplă cu tine? De ce te porți așa?
Am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă:
— Pentru că m-am săturat să fiu invizibilă. Pentru că merit și eu respect și atenție. Nu sunt doar bunica sau menajera voastră.

A izbucnit în lacrimi:
— Dar noi te iubim…
— Atunci arată-mi asta! Nu doar când ai nevoie de ceva.

Radu a venit după ea peste câteva zile. A încercat să mă convingă că exagerez:
— Toată lumea are probleme, doamnă Viorica. Și noi suntem obosiți…
— Și eu sunt obosită — i-am răspuns. Dar nu v-ați întrebat niciodată cum mă simt?

Au urmat luni tensionate. Vizitele s-au rărit, telefoanele au devenit scurte. Dar încet-încet, Camelia a început să mă sune doar ca să mă întrebe ce fac. A venit într-o zi cu o prăjitură făcută de ea:
— Am vrut doar să stăm puțin de vorbă…

Am zâmbit și am simțit că poate ceva s-a schimbat. Nu totul era pierdut.

Acum, după aproape un an de când am ales să mă respect pe mine însămi, relația noastră e diferită. Nu perfectă, dar mai sinceră. Încercăm să ne ascultăm unii pe alții și să nu mai luăm nimic de-a gata.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: oare câte mame mai trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte femei uită că au dreptul la respect și la bucurie? Poate e timpul ca fiecare dintre noi să spunem „ajunge” atunci când sufletul nostru nu mai poate duce.