Am distrus eu propria mea familie? Povestea unei mame care nu și-a putut accepta nora

— Nu o vreau în casa mea, Vlad! Ai înțeles? Nu o vreau! Ți-am spus de atâtea ori!
Vocea mea răsuna în sufrageria mică, tapetată cu poze de familie și amintiri vechi. Vlad, băiatul meu, stătea în picioare, cu mâinile strânse pe lângă corp, privindu-mă cu ochii aceia mari, pe care i-a moștenit de la mine. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de hotărât și totuși atât de rănit.

— Mamă, te rog… Nu poți măcar să încerci să o cunoști? Marta nu e așa cum crezi tu…

— Nu mă interesează! Nu e de nasul nostru! Ce știe ea despre viață? Ce știe ea despre familie? — am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima de furie și teamă.

Adevărul era că Marta nu-mi greșise cu nimic. Dar era altfel. Prea tăcută, prea sigură pe ea, prea… independentă. Nu era ca fetele pe care le visam pentru Vlad: cuminți, modeste, gata să se sacrifice pentru familie. Marta avea păreri, vorbea deschis, nu se lăsa intimidată nici măcar de privirile mele tăioase.

Prima dată când a venit la noi acasă, a adus o prăjitură făcută de ea. Am refuzat să gust. „Nu-mi trebuie, mulțumesc”, i-am spus sec. Vlad s-a uitat la mine cu dezamăgire, dar nu a zis nimic. Seara aceea a fost începutul sfârșitului.

În zilele următoare, am început să-i caut nod în papură. Orice făcea Marta era greșit: gătea prea sărat, râdea prea tare, se îmbrăca prea colorat. Când venea la noi, mă prefăceam că am treabă prin casă sau ieșeam la vecină doar ca să nu stau cu ea la masă. Vlad încerca să facă pace între noi, dar eu nu voiam să cedez.

— Mamă, de ce nu poți să fii și tu fericită pentru mine? — m-a întrebat într-o seară, după ce Marta plecase cu ochii roșii de plâns.

— Pentru că nu ești tu fericit! Nu vezi că te schimbă? Nu mai vii acasă ca înainte, nu mai vorbești cu mine… — i-am răspuns, simțind cum mi se rupe sufletul.

— Poate că m-am schimbat pentru că am crescut! — a ridicat vocea Vlad pentru prima dată în viața lui.

Atunci am simțit că-l pierd. Dar încă mai credeam că fac ceea ce trebuie. Că îl apăr de o fată care nu-l merită.

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și certuri mocnite. Tata încerca să mă tempereze:

— Livia, lasă-i în pace! Nu vezi că băiatul suferă?

— Suferă pentru că nu vede adevărul! — îi răspundeam mereu.

Sora mea, Camelia, încerca și ea să mă facă să văd lucrurile altfel:

— Poate că problema e la tine… Poate că ți-e greu să-l lași să plece din cuib.

— Nu e adevărat! Eu vreau doar ce e mai bine pentru el!

Dar adevărul era că mă simțeam singură. După ce soțul meu s-a îmbolnăvit și a început să stea mai mult prin spitale, Vlad era singura mea ancoră. Iar Marta părea că mi-l fură.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu o veste:

— Ne mutăm împreună. Am găsit un apartament mic aproape de serviciu.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

— Și eu? Ce fac eu acum? — am izbucnit în plâns.

— Mamă… ai și tu viața ta. Eu nu pot trăi mereu sub aripa ta…

Nu l-am putut opri. A plecat. Iar casa a devenit brusc prea mare și prea goală.

Primele luni după plecarea lui au fost un chin. Îi sunam aproape zilnic, dar răspundea rar și scurt. De Crăciun am încercat să-i chem la masă. Marta a refuzat politicos:

— Mulțumim, doamnă Livia, dar avem alte planuri anul acesta.

Am simțit că mă sufoc de furie și neputință.

Apoi au venit zvonurile: că Vlad și Marta se ceartă des din cauza mea, că el s-a îndepărtat de prieteni ca să-i fie ei pe plac… Toate acestea îmi alimentau resentimentele. I-am trimis un mesaj lung în care îi spuneam cât rău îi face fata asta și cât suferim noi din cauza ei.

Nu mi-a răspuns niciodată la acel mesaj.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad nu m-a mai sunat niciodată. L-am văzut doar întâmplător pe stradă, grăbit și cu privirea pierdută. Am aflat de la Camelia că au un copil mic și că sunt bine. M-a durut să știu că nu am fost acolo când s-a născut primul meu nepot.

În serile lungi și tăcute, stau pe fotoliu și mă uit la pozele vechi cu Vlad copil. Mă întreb unde am greșit. Dacă poate dragostea mea sufocantă l-a alungat mai tare decât orice ar fi putut face Marta.

Uneori visez că vine acasă cu nepotul în brațe și mă iartă pentru tot. Alteori mă trezesc plângând și știu că poate e prea târziu.

Oare chiar am distrus eu propria mea familie? Oare dragostea unei mame poate răni atât de tare încât să rupă legături ce păreau indestructibile?

Poate cineva să-mi spună: există cale de întoarcere după atâta durere?