Am dus tata la azil pentru binele lui, dar familia nu mă va ierta niciodată

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să faci asta? Ai dus pe tata la azil ca pe un câine bătrân!
Vocea Mariei, sora mea mai mare, răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mamei, pierdută undeva între pereții galbeni, mă făcea să mă simt și mai mică.
— Maria, nu e așa… Tata are nevoie de îngrijire specializată. Eu nu mai pot singură, tu nu vii decât o dată pe lună, iar mama abia se ține pe picioare…
— Nu mă interesează! Puteai să găsești altă soluție! Nu se duce omul la azil cât încă respiră!

Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu mult înainte, când tata a început să uite unde pune cheile, când a început să se rătăcească prin cartier și să nu-și mai amintească numele vecinilor. Eu eram cea care îl găsea mereu, îl aduceam acasă și îi explicam răbdătoare cine sunt și unde se află. Dar boala lui — Alzheimer — nu avea răbdare cu nimeni.

Într-o zi, l-am găsit plângând în fața blocului, cu ochii goi, neștiind cine sunt. Atunci am știut că nu mai pot continua așa. Am început să caut soluții: asistente la domiciliu, vecini binevoitori, rude dispuse să ajute. Nimeni nu voia sau nu putea. Maria avea familia ei la Pitești, fratele meu, Lucian, lucra în Germania și trimitea doar bani și mesaje scurte: „Țineți-mă la curent.”

Într-o dimineață friguroasă de octombrie, am urcat cu tata într-un taxi. El privea pe geam, absent, iar eu încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Când am ajuns la azilul din marginea orașului, asistenta ne-a întâmpinat cu un zâmbet cald. Tata a întrebat-o cine sunt eu. M-am prăbușit în interiorul meu.

Primele zile au fost un coșmar. Maria m-a sunat urlând:
— Cum ai putut? Tata e acolo ca un prizonier! Ai văzut ce fețe au oamenii ăia? Ai văzut cum miroase?
— Maria, nu e adevărat! E curat, oamenii sunt drăguți… Tata are nevoie de supraveghere permanentă!
— Nu mă interesează! Ai să regreți!

Mama nu spunea nimic. Doar plângea în fiecare seară în camera ei. Lucian mi-a trimis un mesaj sec: „Nu cred că ai făcut bine.”

M-am dus zilnic la tata. Uneori mă recunoștea și zâmbea slab:
— Irina… ai venit să mă iei acasă?
Alteori mă întreba dacă sunt asistenta nouă. Mă durea fiecare vizită ca o rană deschisă.

Într-o duminică, l-am găsit privind pe fereastră. M-am așezat lângă el.
— Tată… ți-e bine aici?
A oftat adânc.
— Nu știu… Uneori visez că sunt acasă și aud vocea ta mică strigându-mă să vin la masă. Apoi mă trezesc aici și nu mai știu cine sunt.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit pe hol și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Familia a început să mă evite. La aniversarea Mariei nu am fost invitată. Lucian nu mi-a mai scris deloc. Mama vorbea cu mine doar despre vreme sau cumpărături.

Într-o zi, Maria a venit la mine acasă.
— Să știi că tata s-a înrăutățit de când e acolo! Nu mai vorbește cu nimeni, e tot timpul trist!
— Maria, boala asta merge oricum spre rău! Nu e vina azilului!
— Dacă l-ai fi ținut acasă, poate era altfel!

Am izbucnit:
— Și cum voiai să fac? Să nu mai merg la serviciu? Să nu mai dorm nopțile? Să-l las singur când trebuie să plec după pâine? Tu ai fi făcut altfel?
Maria a tăcut o clipă.
— Eu n-aș fi avut inima să-l dau străinilor!

M-am simțit ca o criminală. O trădătoare. În ochii lor eram cea care și-a abandonat părintele.

Zilele au trecut greu. Tata s-a stins încet, ca o lumânare uitată în vânt. În ultima zi, când am ajuns la el, era liniștit. Mi-a strâns mâna și a șoptit:
— Mulțumesc că ai venit… acasă…

După înmormântare, familia abia dacă mi-a vorbit. Maria m-a privit cu ură:
— Să știi că n-o să te iert niciodată pentru ce i-ai făcut!
Lucian a dat din umeri și a plecat fără să mă salute.
Mama s-a retras în tăcerea ei grea.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea pentru părinți se măsoară în sacrificii până la epuizare sau în decizii grele luate cu inima frântă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?