Am fost eu cu adevărat mereu acea soacră rea?

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu la mijloc între tine și Ioana! vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine caldă. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Îl priveam cum își strânge pumnii, cum ochii lui albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui său, se umplu de lacrimi. Ioana stătea la masă, cu spatele drept și privirea fixată în podea.

— Poate că ar trebui să plec eu, am spus încet, aproape șoptit. Nici nu știu dacă m-au auzit. De ani de zile simțeam că nu mai am loc în casa asta. De când s-au mutat la mine după ce au pierdut apartamentul din cartierul Militari, totul s-a schimbat. Ioana nu mai era fata aceea zâmbitoare care venea cu prăjituri la cafea duminica. Acum era mereu obosită, mereu grăbită, mereu cu o replică tăioasă pregătită pentru orice spuneam.

— Nu trebuie să plece nimeni! a izbucnit Radu. Trebuie doar să încetăm să ne rănim unii pe alții.

Dar cum? Cum să nu mă doară când o aud pe Ioana spunând că gătesc prea gras, că nu știu să mă port cu nepoata mea, că mă bag prea mult în viața lor? Cum să nu mă doară când Radu vine acasă târziu și nici nu mă mai întreabă ce fac? M-am simțit mereu ca o povară, ca un ghimpe în coasta lor.

Într-o seară, după ce am auzit-o pe Ioana plângând în baie, am bătut încet la ușă.

— Ioana… pot să intru?

Nu mi-a răspuns. Am deschis ușa încet și am văzut-o stând pe marginea căzii, cu ochii roșii.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că mi-e greu. Mi-e greu aici, Viorica. Nu mă simt acasă. Și știu că nici tu nu te simți bine cu mine.

Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun că și mie mi-e greu, că și eu mă simt străină în propria casă. Dar am tăcut. Poate că tăcerea noastră era singurul lucru pe care îl aveam în comun.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe nepoata mea, Maria, plângând în camera ei.

— Bunico, de ce se ceartă mami cu tati?

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Pentru că uneori oamenii mari uită să se asculte unii pe alții.

În acea zi am decis să fac ceva diferit. Am ieșit din casă și m-am dus la biserică. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng. O femeie bătrână s-a apropiat de mine.

— Ce te doare, mamă?

— Familia mea… nu mai știu cum să-i adun împreună.

— Iartă-i și iartă-te și pe tine. Numai așa vei putea merge mai departe.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când toți erau acasă, am adunat curaj și am spus:

— Vreau să vă cer iertare. Poate că am greșit mult față de voi. Poate că am fost prea prezentă, prea critică… sau poate doar prea speriată să nu vă pierd. Dar vă rog… haideți să încercăm să fim din nou o familie.

Ioana a început să plângă. Radu m-a privit lung, apoi m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp.

Au urmat luni grele. Am mers împreună la consiliere de familie la un centru din cartierul nostru din București. Am învățat să ascult fără să judec, să spun ce simt fără reproșuri. Ioana a început să-mi povestească despre copilăria ei grea, despre frica de a nu fi niciodată suficient de bună pentru cineva. Radu a recunoscut că se simte prins între două lumi: cea a mamei care l-a crescut singură după moartea tatălui și cea a soției care are nevoie de el acum mai mult ca oricând.

Nu a fost ușor. Au fost zile când voiam să renunț, când simțeam că nu mai pot suporta tensiunea din casă. Dar Maria era acolo, cu ochii ei mari și sinceri, și mă făcea să-mi amintesc pentru cine luptam.

Într-o seară de vară, am ieșit toți patru la plimbare prin Parcul Carol. Ioana mi-a luat mâna și mi-a spus:

— Mulțumesc că ai rămas cu noi.

Am simțit atunci că poate nu sunt chiar acea soacră rea despre care se vorbește la televizor sau prin glume amare la mesele de Crăciun. Poate că sunt doar o femeie care a greșit și care încearcă să repare ce se mai poate repara.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că povestea mea va ajunge la alte mame, alte nurori sau fii care se simt pierduți între generații și orgolii.

Oare putem vreodată să ne iertăm cu adevărat unii pe alții? Sau rămânem prizonieri ai trecutului nostru? Eu încă sper că răspunsul e da.