Am ieșit din casă cu o valiză spartă, când propriul meu fiu mi-a trântit ușa în față

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot să te țin aici dacă nu mă ajuți cu nimic!
Vocea lui Radu răsuna în holul mic, printre pereții care au fost martorii atâtor sărbători, certuri și împăcări. Mă uitam la el, fiul meu, băiatul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat la altă femeie. Îi vedeam ochii aprinși, obrajii roșii de nervi și, pentru o clipă, nu l-am mai recunoscut.
— Radu, am 72 de ani. Ce vrei să fac? Nu mai pot să merg la muncă, nu mai pot să-ți dau bani.
— Atunci pleacă! Nu mai am nevoie de tine aici!
Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi adun gândurile. Îmi venea să țip, să-l zgudui, să-i amintesc de toate nopțile în care am stat lângă el când avea febră, de toate zilele în care am muncit la două slujbe ca să nu-i lipsească nimic. Dar nu am spus nimic. Am tăcut, pentru că știam că orice aș fi zis, nu ar fi schimbat nimic.

Am intrat în camera mea, mi-am luat valiza veche, aceeași cu care am venit la București acum 50 de ani, când eram tânără și plină de speranțe. Am pus câteva haine, două fotografii cu el de când era mic și o carte de poezii de-a lui Nichita Stănescu. Valiza s-a rupt la colț, dar nu mai conta. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Pe scara blocului, vecina de la trei, doamna Ilinca, m-a văzut și a venit repede la mine.
— Doamnă Maria, unde mergeți la ora asta?
— Nu știu, Ilinca. Nu mai am unde să merg.
Ea a vrut să mă ajute, să mă ducă la ea, dar am refuzat. Nu voiam să fiu o povară pentru nimeni. Am ieșit în stradă, cu valiza spartă și cu sufletul făcut bucăți.

Am mers pe jos până în parc, acolo unde obișnuiam să-l duc pe Radu când era mic. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng. Nu pentru că nu aveam unde să mă duc, ci pentru că nu înțelegeam cum am ajuns aici. Cum a putut fiul meu să mă alunge pentru că nu-i mai puteam da bani?

Mi-am amintit de copilăria lui. Cum îi făceam clătite duminica dimineața, cum îi citeam povești seara, cum îi cumpăram haine noi din puținii bani pe care îi aveam. Îmi amintesc cum, la 18 ani, mi-a spus: „Mamă, tu ești totul pentru mine.” Ce s-a întâmplat cu băiatul acela?

Am stat pe bancă până s-a lăsat seara. Oamenii treceau pe lângă mine, unii mă priveau cu milă, alții nici nu mă vedeau. Mă simțeam invizibilă, ca și cum nu aș fi contat niciodată.

În cele din urmă, am sunat-o pe sora mea, Elena, care locuia la marginea orașului. Nu vorbisem de ani de zile, pentru că ne certasem din cauza unei moșteniri. Dar nu aveam altă soluție.
— Maria? Ce s-a întâmplat?
— Elena, pot să vin la tine? Nu mai am unde să merg.
A tăcut câteva secunde, apoi mi-a spus să vin.

Am ajuns la ea târziu, cu valiza ruptă și ochii umflați de plâns. M-a primit în tăcere, mi-a făcut un ceai și m-a lăsat să dorm în camera de oaspeți. Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am gândit la tot ce am făcut greșit, la cum am ajuns să fiu singură, la băiatul meu care nu mai era copilul pe care îl știam.

A doua zi, Elena a venit la mine cu o cafea.
— Maria, nu poți să stai aici la nesfârșit. Trebuie să faci ceva.
— Ce să fac, Elena? Am 72 de ani, nu mai am nimic.
— Poate ar trebui să vorbești cu Radu. Să-i explici.
— Nu mai are rost. Dacă a putut să mă dea afară, nu mai are rost.

Zilele au trecut greu. Elena mă ajuta cât putea, dar simțeam că nu am locul meu acolo. Într-o zi, am primit un telefon de la nepoata mea, Ana, fiica Elenei.
— Mătușă Maria, am auzit ce s-a întâmplat. Vrei să vii la mine? Am o cameră liberă.
Am acceptat, deși mi-era rușine. Ana era tânără, abia își făcuse un rost, dar m-a primit cu brațele deschise.

La Ana am început să mă simt din nou om. Mă lăsa să gătesc, să am grijă de flori, să-i citesc povești băiețelului ei, Vlad. Încet-încet, am început să-mi revin, dar rana din suflet nu se vindeca. În fiecare seară, mă uitam la telefon, sperând că Radu mă va suna, că își va cere iertare. Dar nu a sunat niciodată.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la el. Era scurtă, rece: „Mamă, sper că ești bine. Nu pot să te ajut. Ai grijă de tine.” Am plâns toată noaptea. Nu pentru că nu mă ajuta, ci pentru că nu mai era fiul meu.

Au trecut luni de atunci. Am început să merg la biserică, să vorbesc cu alte femei ca mine, care au fost uitate de copiii lor. Am aflat că nu sunt singură. Că sunt multe mame care au dat totul și au primit, la final, doar tăcere.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva. Dacă am fost prea bună, prea iertătoare, prea dispusă să mă sacrific. Poate că am uitat să trăiesc pentru mine. Poate că, dacă aș fi fost mai dură, Radu nu ar fi ajuns așa.

Dar nu pot schimba trecutul. Pot doar să merg mai departe, cu valiza mea spartă și cu inima plină de amintiri.

Mă uit la Vlad, nepotul meu, și mă rog să nu ajungă niciodată să-și uite mama.

Oare ce doare mai tare: trădarea sau liniștea care vine după ea? Voi ce credeți? Ați trecut vreodată prin așa ceva?