Am împachetat valizele și l-am dat afară: Povestea unei eliberări amare

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot să trăiesc cu tine în aceeași casă! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi împătureau cămășile lui preferate și le așezau în valiză. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geam ca un ceasornic care măsura ultimele clipe ale răbdării mele. Ilie stătea în prag, cu umerii căzuți, privind la mine ca la o străină.

— Milena, ce faci? Ești nebună? Cum să mă dai afară din casa mea? a răspuns el, încercând să-și ascundă furia sub un zâmbet amar.

Nu i-am răspuns. Mi-era teamă că dacă deschid gura, o să urlu sau o să plâng. Am continuat să împachetez, fiecare haină fiind o amintire a anilor pierduți, a serilor în care am stat cu ochii în tavan, ascultându-l cum sforăie după ce mă certa pentru orice nimic. Am trăit 38 de ani cu Ilie. Am crescut doi copii, Irina și Vlad, am muncit la școală până mi-au amorțit picioarele și sufletul. Dar niciodată nu am simțit că sunt văzută sau auzită.

Când am ieșit din camera noastră, cu valiza lui grea, m-am simțit pentru prima dată ușoară. Ilie a plecat fără să se uite înapoi. A doua zi, Irina m-a sunat plângând:

— Mamă, cum ai putut? Tata e distrus! Toată lumea vorbește prin sat că l-ai dat afară ca pe un câine! Ce-o să zică rudele?

Am simțit cum mi se strânge inima. Irina era mereu fata lui tati, iar Vlad… Vlad nici măcar nu m-a sunat. Am rămas singură în casa care părea brusc prea mare și prea goală. Vecinele mă priveau pe sub sprâncene când mergeam la magazin. La biserică, preoteasa mi-a întors spatele. Parcă toată viața mea se rezuma acum la un singur gest: am împachetat valizele bărbatului meu și l-am dat afară.

Dar nimeni nu știe câte nopți am plâns în pernă, câte umilințe am înghițit de dragul copiilor și al aparențelor. Ilie nu m-a bătut niciodată, dar m-a ucis cu vorba, cu indiferența, cu glumele lui grele la mesele de familie. M-a făcut să mă simt mică și neînsemnată. Când am ieșit la pensie, speram să avem timp pentru noi, să ne plimbăm prin pădure sau să bem cafeaua pe terasă. Dar el s-a afundat în televizor și în sticlele de bere, iar eu am devenit o umbră care îi aducea mâncarea și îi spăla hainele.

Într-o zi, după ce copiii au plecat la casele lor și casa s-a golit de râsete și pași mici, m-am trezit privind pe fereastră la copacii goi din curte. M-am întrebat: asta e tot? Asta e viața mea? Să aștept să mor ca să scap?

Am început să citesc din nou, să scriu poezii pe colțuri de hârtie, să merg la cercul de croitorie de la căminul cultural. Am cunoscut-o pe tanti Sofia, care mi-a spus într-o zi:

— Mileno, tu ai suflet bun, dar nu poți trăi numai pentru alții. Dacă nu te alegi pe tine măcar acum, când?

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un ecou. În seara aceea, când Ilie a venit acasă beat și a început să strige că nu e mâncarea destul de caldă, ceva s-a rupt în mine. Am știut că nu mai pot continua.

A trecut o lună de atunci. Irina încă nu vorbește cu mine decât rar și rece. Vlad mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că știi ce faci.” Sora mea, Mariana, mi-a spus că sunt egoistă și că „la vârsta asta nu se mai schimbă nimic”.

Dar eu simt că trăiesc pentru prima dată. Merg la piață fără frică de privirile oamenilor. Îmi cumpăr flori pentru mine. Citesc până târziu și scriu scrisori pe care poate n-o să le trimit niciodată copiilor mei.

Uneori mă întreb dacă am greșit. Dacă ar fi trebuit să rabd până la capăt. Dar apoi îmi amintesc cum era să nu fiu decât o prelungire a dorințelor altora.

Într-o seară, stând singură la masa din bucătărie, mi-am spus cu voce tare:

— Mileno, ai ales să trăiești. Poate că ai pierdut familia, dar te-ai regăsit pe tine.

Oare e prea târziu să fii fericit? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm mereu pentru ceilalți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?