Am ridicat telefonul prietenei mele și am auzit vocea soțului meu – O poveste despre trădare și curaj

— „Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad!” vocea mea tremura, dar nu puteam să mă opresc. Mă uitam la telefonul Dianei, prietena mea din facultate, și nu înțelegeam cum am ajuns aici. Totul a început într-o seară obișnuită, când am decis să trec pe la ea după serviciu. Eram obosită, dar Diana trecea printr-o perioadă grea după divorț și simțeam că are nevoie de mine.

Când am intrat în apartamentul ei, am găsit-o pe canapea, cu ochii roșii de la plâns. „Bună, Ilinca… scuză-mă, nu sunt în cea mai bună formă azi.” Am lăsat geanta jos și m-am așezat lângă ea. „Hai, spune-mi ce s-a întâmplat. Sunt aici pentru tine.” Am încercat să o fac să zâmbească, dar nu a reușit decât să ofteze adânc.

După câteva minute de liniște, telefonul ei a început să vibreze pe masă. Diana s-a ridicat brusc, dar eu am apucat telefonul înaintea ei, crezând că poate e mama ei, care o suna mereu să o întrebe dacă a mâncat. Pe ecran scria doar „Număr necunoscut”. Am răspuns fără să mă gândesc prea mult.

„Alo?”

O secundă de tăcere, apoi vocea lui Vlad, soțul meu, a răsunat clar: „Diana, nu pot să vin azi. Ilinca bănuie ceva. Vorbim mai târziu.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Diana a încercat să-mi smulgă telefonul din mână, dar eu am rămas încremenită. „Ce… ce se întâmplă aici?” am întrebat, privind-o fix. Diana a început să plângă și mai tare, iar eu am simțit cum lumea mea se destramă.

„Ilinca, te rog… nu am vrut să se întâmple așa. Totul a început după ce m-am despărțit de Mihai. Eram singură, vulnerabilă… Vlad a fost acolo pentru mine. Nu am vrut să te rănesc!”

Nu puteam să cred. Vlad, soțul meu de opt ani, omul cu care am construit o viață, mă trăda cu cea mai bună prietenă a mea. Am simțit cum furia și durerea se amestecă în mine, ca un val care mă lovește fără milă.

„De cât timp?” am întrebat, cu o voce care nu-mi mai aparținea. Diana a ezitat, apoi a șoptit: „De aproape șase luni…”

Am izbucnit în plâns. M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră, încercând să înțeleg cum am putut fi atât de oarbă. Toate serile în care Vlad spunea că rămâne peste program, toate mesajele ciudate pe care le primea și le ștergea imediat, toate întâlnirile „întâmplătoare” cu Diana… Totul avea acum sens.

„Ilinca, te rog, nu-l judeca prea aspru. Știu că nu există scuză, dar el chiar te iubește. A fost doar o greșeală…”

Am izbucnit: „O greșeală? Șase luni de minciuni? Șase luni în care m-ați privit amândoi în ochi și ați pretins că sunteți prietenii mei? Cum ați putut?”

Diana a început să plângă în hohote. Am simțit o milă amară pentru ea, dar nu puteam să o iert. Am luat geanta și am ieșit trântind ușa, fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă, lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Nu știam ce să fac. Să-l confrunt pe Vlad? Să plec de acasă? Să-i spun mamei mele, care mereu a avut rezerve față de Diana?

Ajunsă acasă, Vlad era deja acolo, așezat la masă, cu laptopul deschis. M-a privit și a știut imediat că ceva nu e în regulă. „Ce s-a întâmplat?”

Nu am mai putut să mă abțin. „Știi foarte bine ce s-a întâmplat. Am vorbit cu Diana. Sau, mai bine zis, am vorbit cu tine la telefonul ei.”

Vlad a încremenit. A încercat să spună ceva, dar l-am oprit cu un gest. „Nu vreau să aud minciuni. Vreau doar adevărul.”

A tăcut câteva secunde, apoi a oftat: „Ilinca, îmi pare rău. Nu am vrut să te rănesc. Totul a început când Diana era la pământ după divorț. Am vrut doar să o ajut, dar… lucrurile au scăpat de sub control.”

„Și eu? Eu ce am fost pentru tine în tot timpul ăsta? Un decor? O femeie care gătește, spală și te așteaptă acasă?”

Vlad a încercat să se apropie de mine, dar m-am tras înapoi. „Nu te apropia. Nu acum.”

A urmat o noapte lungă, în care am stat pe canapea, cu ochii în tavan, încercând să găsesc un sens în tot ce se întâmplase. Dimineața, Vlad a plecat la serviciu fără să spună prea multe. Eu am rămas singură, cu gândurile mele, cu durerea și cu trădarea care mă apăsa ca o piatră pe piept.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu mama, dar nu am avut curaj. Am încercat să mă concentrez la serviciu, dar nu reușeam să mă gândesc la altceva decât la minciunile care mi-au distrus viața. Diana mi-a trimis mesaje, încercând să-și ceară iertare, dar nu am putut să-i răspund. Prietenia noastră era moartă.

După o săptămână, am decis să mă mut la sora mea, Anca. Ea a fost singura care m-a înțeles fără să mă judece. „Ilinca, nu e vina ta. Oamenii fac greșeli, dar tu nu trebuie să le porți povara.”

Am început să merg la terapie, să încerc să mă regăsesc. Nu știu dacă voi putea ierta vreodată, dar știu că merit mai mult decât minciuni și trădare. Vlad a încercat să mă convingă să-i dau o a doua șansă, dar nu am putut. Poate că într-o zi voi putea să-l privesc fără să simt durere, dar nu azi.

Mă întreb uneori: cum putem merge mai departe după ce lumea noastră se prăbușește? Cum putem avea încredere din nou, când cei mai apropiați oameni ne trădează? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar știu că nu sunt singură. Voi ce ați face în locul meu?