Am rupt legăturile cu familia soțului meu: Negativitatea lor îl trăgea în jos

— Irina, nu mai pot. Nu mai pot să-i ascult cum se plâng toată ziua, cum dau vina pe toată lumea pentru tot ce li se întâmplă. Parcă mă sufoc, îmi vine să urlu!

Vlad stătea pe marginea patului, cu capul în mâini, iar eu îl priveam neputincioasă. Era a treia oară săptămâna asta când venea acasă cu ochii roșii de nervi după o vizită la părinții lui. Știam că nu e vina lui, dar simțeam cum toată energia negativă a familiei lui se revarsă asupra noastră, ca o ceață groasă care nu se mai ridică.

— Vlad, trebuie să faci ceva. Nu poți continua așa. Te consumi pe tine și ne consumi și pe noi, îi spun încet, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

Nu era prima dată când aveam discuția asta. De când ne-am căsătorit, familia lui Vlad — mama lui, Mariana, tatăl lui, Ion, și sora lui mai mică, Alina — au fost mereu prezenți în viața noastră. Dar nu ca un sprijin, ci ca o povară. Orice încercare de a construi ceva era întâmpinată cu suspiciune sau ironii.

— Ce rost are să muncești atât? Oricum nu ajungi nicăieri în țara asta! îi spunea Mariana de fiecare dată când Vlad povestea despre proiectele lui de la serviciu.

— Toți trag pe sfoară, numai noi muncim ca proștii! completa Ion, bătând din picior nervos.

Alina, la 28 de ani, încă locuia cu părinții și nu lucrase niciodată mai mult de câteva luni. Se plângea mereu că „nu găsește nimic pe măsura ei”.

La început am încercat să-i înțeleg. Poate viața i-a făcut așa. Poate comunismul i-a învățat să nu aibă încredere în nimeni și să creadă că totul li se cuvine. Dar după ani de zile în care am văzut cum Vlad se transformă dintr-un bărbat ambițios într-un om resemnat, am început să-i urăsc pentru ce îi făceau.

— Irina, sunt familia mea… Nu pot să-i las baltă. Ce fel de fiu aș fi? mă întreba el într-o seară, cu vocea frântă.

— Dar ce fel de soț ești pentru mine dacă te lași tras în jos? Dacă nu poți fi fericit aici, cu mine? i-am răspuns atunci, simțind cum mi se rupe sufletul.

A urmat o perioadă grea. Certuri aproape zilnice. Eu voiam să ne mutăm din București într-un oraș mai mic, unde Vlad primise o ofertă bună de muncă. El ezita — părinții lui nu voiau să plece „copilul” de lângă ei.

— Dacă pleci, să nu mai calci pe aici! i-a strigat Mariana într-o zi când am mers împreună la ei să le spunem vestea.

Ion a ieșit din cameră fără să spună nimic. Alina s-a trântit pe canapea și a început să plângă teatral.

— Voi chiar nu vedeți că Vlad are nevoie de o schimbare? am izbucnit eu atunci. Nu vă pasă decât de voi!

A fost pentru prima dată când am ridicat vocea la ei. Vlad m-a tras de mână spre ușă și am plecat fără să ne uităm înapoi.

În următoarele zile, Vlad a fost ca o umbră prin casă. Nu vorbea, nu mânca, nu dormea. Îl vedeam cum se uită la telefon, așteptând un semn de la ai lui. Nimic.

— Irina… dacă îi pierd? Dacă nu mă vor mai ierta niciodată?

— Și dacă te pierzi pe tine? Dacă rămâi blocat aici toată viața doar ca să le faci lor pe plac?

Am plâns amândoi în acea noapte. Pentru prima dată, Vlad mi-a spus că simte că nu trăiește viața lui, ci viața pe care părinții lui au proiectat-o asupra lui.

A doua zi dimineață, Vlad a sunat-o pe Mariana.

— Mamă… am nevoie de o pauză. Nu mai pot să vin la voi o vreme. Trebuie să mă gândesc la mine și la familia mea.

A urmat un șir lung de reproșuri, lacrimi și amenințări pasive-agresive. Mariana l-a acuzat că „l-am întors împotriva lor”, Ion a spus că „nu mai are fiu”, iar Alina i-a trimis mesaje pline de ură.

Am plecat din București peste două săptămâni. Ne-am mutat într-un apartament mic din Brașov. La început a fost greu — Vlad era tăcut și abătut, iar eu mă simțeam vinovată că l-am rupt de familia lui.

Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat. Vlad a început să zâmbească din nou. A primit promovarea la serviciu și a început să-și facă prieteni noi. Eu am găsit un job la o editură locală și am simțit pentru prima dată că respirăm aer curat.

Totuși, rana rămâne. De Crăciun și Paște e cel mai greu — când vedem poze cu familii fericite pe Facebook sau când ne sunăm părinții mei și îi aud cât sunt de calzi și deschiși.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus ceva ce nu se mai poate repara vreodată.

Dar apoi îl văd pe Vlad cum râde cu fiul nostru în brațe și știu că am ales viața noastră, nu viața altora.

Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea noastră? Și câți dintre noi au curajul să rupă lanțurile invizibile ale familiei atunci când acestea devin toxice?