Am vândut bicicleta copilăriei mele ca să-mi salvez familia: Povestea mea despre sacrificiu, dor și speranță

— Rareș, nu avem de unde, înțelegi? Nu mai avem bani nici de pâine, a spus mama cu vocea tremurândă, încercând să-și ascundă lacrimile. Tata stătea la masă, cu privirea pierdută în gol, iar eu mă uitam la ei fără să știu ce să spun. Era a treia seară la rând când cina noastră era doar o felie de pâine cu margarină și un ceai slab.

În camera mea, pe peretele de lângă pat, bicicleta roșie pe care o primisem de ziua mea stătea sprijinită, parcă așteptând să ieșim iar la plimbare. Era cel mai prețios lucru pe care îl aveam. Tata muncise o vară întreagă în construcții ca să mi-o cumpere. Dar acum, tata nu mai avea serviciu. Fabrica la care lucra s-a închis peste noapte, iar mama abia găsea câteva ore pe săptămână la curățenie prin blocurile din cartier.

Într-o dimineață, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu bunica: — Nu știu ce să mai fac, mamă. Rareș crește, are nevoie de haine, de rechizite… Nu pot să-i spun că nu avem nimic. Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu voiam să fiu o povară pentru ei.

La școală, colegii mei râdeau și povesteau despre vacanțe la mare și telefoane noi. Eu mă prefăceam că am treabă cu temele sau că mă grăbesc acasă. Nimeni nu știa că uneori adorm flămând sau că port aceiași adidași rupți de doi ani.

Într-o zi, l-am auzit pe tata spunându-i mamei: — Poate ar trebui să vindem ceva din casă. Televizorul? Dar cine-l cumpără? Sau poate bicicleta lui Rareș… Am simțit un junghi în inimă. Bicicleta era singura mea bucurie. Cu ea fugeam de griji, de tristețe, de tot ce era greu acasă.

Seara aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la bicicletă și am plâns încet, să nu mă audă nimeni. Dimineața, m-am hotărât. Am luat bicicleta și am mers la magazinul de vechituri din colțul străzii. Vânzătorul, domnul Ilie, m-a privit mirat:

— Ce faci cu bicicleta asta, Rareș? Nu e cam nouă pentru vechituri?

— Vreau s-o vând… Avem nevoie de bani acasă.

A oftat și m-a întrebat dacă sunt sigur. Am dat din cap, deși simțeam că mă sufoc. Mi-a dat 300 de lei pe ea. Am luat banii și am fugit acasă.

Când am intrat pe ușă și i-am pus banii pe masă mamei, a început să plângă:

— De unde ai banii ăștia?

— Am vândut bicicleta…

Tata s-a ridicat brusc:

— De ce ai făcut asta? Era cadoul tău!

— Nu contează… Avem nevoie de bani mai mult decât am eu nevoie de bicicletă.

Mama m-a strâns în brațe și a plâns mult timp. Tata s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta, băiete…

Zilele au trecut greu. Fără bicicletă, parcă nu mai eram copil. Mă uitam pe geam cum ceilalți băieți se plimbau prin cartier și mă simțeam gol pe dinăuntru. Dar măcar aveam pâine pe masă și mama nu mai plângea atât de des.

Într-o seară, bunica a venit la noi cu o sacoșă plină cu mâncare și câteva haine pentru mine. M-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Ești un copil curajos, Rareș. Nu mulți ar fi făcut ce ai făcut tu.

Dar eu nu mă simțeam curajos. Mă simțeam doar trist și obosit.

La școală, doamna învățătoare a aflat ce s-a întâmplat. Într-o zi m-a chemat după ore:

— Rareș, știu că treci printr-o perioadă grea. Dacă ai nevoie de ajutor sau doar să vorbești cu cineva, sunt aici.

Am dat din cap și am plecat repede. Nu voiam milă de la nimeni.

Într-o duminică dimineață, tata a venit acasă cu un zâmbet larg pe față:

— Am găsit de lucru! O firmă mică are nevoie de oameni la renovări.

Mama a început să plângă iar, dar de data asta de bucurie. Viața noastră a început încet-încet să se schimbe. Tata aducea bani acasă, mama era mai liniștită, iar eu… eu încă visam la bicicleta mea roșie.

Într-o zi, tata a venit acasă cu o bicicletă veche, ruginită:

— Nu e ca a ta, dar poate o reparăm împreună.

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. Am petrecut toată vara reparând bicicleta cu tata. Nu era nou-nouță, dar era a noastră.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare câți copii din România sunt nevoiți să renunțe la copilăria lor pentru a-și ajuta familia? Oare cât valorează un zâmbet sau o bicicletă atunci când tot ce contează e să supraviețuiești încă o zi?