Am văzut cumnatul cu altă femeie și am tăcut ca să-mi protejez sora însărcinată – acum toți mă acuză pentru tragedie

— Nu spune nimănui, te rog, îți jur că nu înseamnă nimic! vocea lui Cătălin tremura, iar ochii îi fugeau spre ieșirea din cafenea. Eu stăteam încremenită, cu mâinile reci pe cana de cafea, încercând să-mi adun gândurile. În fața mea, cumnatul meu tocmai își retrăgea mâna de pe genunchiul unei femei blonde, necunoscute mie. Era o după-amiază de marți, iar eu venisem să-mi iau un pachet de la curier. Nu trebuia să fiu acolo. Nu trebuia să văd nimic.

Dar am văzut. Și nu pot uita.

M-am întors acasă cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan. Pe drum, m-am gândit la sora mea, Irina. Era însărcinată în luna a șaptea, obosită și fericită în același timp. Îmi povestise cu o seară înainte cum Cătălin îi aducea ceaiuri și îi masa picioarele umflate. „E cel mai bun soț din lume”, îmi spusese ea, cu ochii strălucind de speranță.

Am intrat în apartamentul nostru mic din Militari și am găsit-o pe Irina așezată pe canapea, cu burta rotundă sub tricoul larg și cu o carte de parenting în brațe.

— Ce ai pățit? Pari palidă, m-a întrebat ea.

Am zâmbit forțat și am dat vina pe oboseală. În seara aceea, am stat lângă ea la televizor, prefăcându-mă că râd la glumele proaste dintr-un serial. În mintea mea, însă, se derulau imagini cu Cătălin și femeia aceea. M-am întrebat dacă să-i spun Irinei adevărul. Dar cum să-i spun? Cum să-i spulber liniștea când copilul ei putea veni pe lume oricând?

Zilele au trecut greu. Cătălin era tot mai absent, iar Irina tot mai neliniștită. Într-o seară, când el a întârziat din nou, Irina m-a întrebat:

— Crezi că mă mai iubește? Parcă nu-l mai simt aproape…

Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun totul, dar am tăcut. Mi-am spus că poate greșesc, că poate a fost doar o rătăcire de moment. M-am rugat să nu fie nimic grav.

Apoi a venit ziua tragediei.

Era sâmbătă dimineața când Irina a început să plângă fără oprire. Găsise un mesaj pe telefonul lui Cătălin: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd diseară.” Am încercat s-o liniștesc, dar era prea târziu. S-a prăbușit pe podea, strigând că nu mai vrea să trăiască. Am chemat ambulanța. În drum spre spital, Irina a intrat în travaliu prematur.

Copilul s-a născut prea devreme. A trăit doar două zile.

În salonul alb al maternității, Irina stătea cu ochii goi, refuzând să vorbească cu oricine. Cătălin plângea în genunchi lângă patul ei, implorând-o să-l ierte. Eu stăteam la ușă, simțindu-mă vinovată pentru fiecare clipă de tăcere.

Apoi au început acuzațiile.

Mama a venit la spital și m-a luat deoparte:

— Tu știai ceva? Ai văzut ceva? Cum ai putut să nu spui nimic?

Am încercat să explic că am vrut s-o protejez pe Irina, că n-am vrut să-i fac rău copilului nenăscut. Dar nimeni nu m-a ascultat. Tata a spus că dacă aș fi vorbit la timp, poate totul ar fi fost altfel.

Irina nu mi-a mai vorbit de atunci. S-a mutat la părinți și nu răspunde la mesaje sau la telefon. Cătălin a dispărut din viața noastră; am auzit că s-a mutat la Constanța cu femeia aceea.

Au trecut trei luni de atunci și încă mă trezesc noaptea plângând. Merg la serviciu ca un robot și evit orice discuție despre familie. Prietenele mă întreabă ce s-a întâmplat cu Irina și inventez scuze penibile.

Într-o seară, am găsit curajul să merg la biserică și să aprind o lumânare pentru copilul pierdut al Irinei. Am stat pe bancă și am plâns până nu am mai avut lacrimi. O bătrână s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă vreau să vorbesc. I-am spus povestea mea printre sughițuri.

— Fata mea, uneori tăcerea doare mai tare decât adevărul spus la timp, mi-a spus ea blând.

M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat de regrete. Dacă aș fi spus adevărul atunci? Dacă aș fi riscat liniștea Irinei pentru a-i salva copilul? Sau poate totul era deja scris?

Acum trăiesc cu sentimentul că am pierdut tot: sora mea, familia mea, liniștea mea. Și mă întreb în fiecare zi: ce e mai greu de dus – vina pentru ce ai făcut sau pentru ce ai ales să nu faci?

Oare voi putea vreodată să mă iert? Sau există răni care nu se vindecă niciodată?