Am vrut să mă împac cu fosta mea soție după 25 de ani împreună: Dar a fost prea târziu. Acum am 52 de ani și nu mai am nimic.

— Doru, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa, a spus Maria, cu vocea tremurândă, în timp ce își strângea palmele în poală. Era seara târziu, iar bucătăria noastră mirosea a ceai de tei și a tăcere apăsătoare. Am rămas cu privirea în gol, incapabil să articulez un răspuns. După 25 de ani împreună, nu-mi imaginam că totul se poate termina atât de brusc, atât de tăios.

Mă numesc Doru și am 52 de ani. Povestea mea nu e una cu final fericit. Am fost căsătorit cu Maria aproape toată viața mea adultă. Ne-am cunoscut la o nuntă la Bacău, pe când eram amândoi tineri și plini de speranțe. Ea era blândă, răbdătoare, mereu cu zâmbetul pe buze. Eu eram ambițios, dornic să demonstrez că pot oferi tot ce-i mai bun familiei mele. Am muncit din greu ca inginer la combinatul chimic, iar Maria s-a ocupat de casă și de cei doi copii ai noștri, Vlad și Irina.

Ani la rând am crezut că fac ceea ce trebuie. Eu aduceam banii, ea ținea casa. Nu i-am cerut niciodată să lucreze; voiam să fie acolo pentru copii, să aibă grijă de noi toți. Dar, fără să-mi dau seama, între noi s-a așternut o distanță rece. Seara, când mă întorceam acasă obosit, abia schimbam câteva vorbe. Copiii au crescut și au plecat la facultate în București, iar casa a devenit din ce în ce mai tăcută.

Într-o zi, Maria mi-a spus că se simte invizibilă. Că nu mai știe cine este fără copii și fără mine. Am ridicat din umeri, convins că e doar o fază. „Toți trecem prin asta”, i-am spus sec. Dar nu era doar o fază. Era începutul sfârșitului.

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și certuri mărunte. Odată, la masa de Crăciun, Irina a izbucnit: — Voi chiar nu vedeți cât de nefericiți sunteți? Am rămas amândoi muți. Nici nu-mi dădusem seama cât de mult ne îndepărtasem unul de celălalt.

După încă un an, Maria a venit cu actele de divorț. Nu am încercat să o opresc. Poate din orgoliu, poate din oboseală sau poate pentru că nici eu nu mai știam cine suntem împreună. Am semnat fără să clipesc. Copiii au încercat să ne împace, dar era prea târziu.

Viața după divorț a fost ca o cameră goală în care ecoul propriilor gânduri devine insuportabil. Am rămas singur în apartamentul nostru vechi din cartierul CFR. Prietenii mei s-au retras rând pe rând; unii au plecat în străinătate, alții s-au mutat la casele lor. Seara mă uitam la televizor fără să văd nimic și mă întrebam unde am greșit.

Maria s-a mutat într-un apartament micuț, aproape de centrul orașului. A început să lucreze la o librărie și părea mai vie decât o văzusem vreodată. Când mergeam să-i duc ceva pentru copii sau să discutăm despre facturi, o vedeam zâmbind altfel — un zâmbet care nu-mi mai aparținea mie.

Într-o zi, după aproape doi ani de la divorț, am simțit că nu mai pot suporta singurătatea. Am sunat-o pe Maria:

— Putem să ne vedem? Doar să vorbim…

A acceptat cu reținere. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Am încercat să-i spun cât îmi lipsesc serile noastre liniștite, mirosul ei de lavandă, felul în care râdea la glumele mele proaste.

— Doru… ai avut 25 de ani să-mi spui asta, mi-a răspuns ea cu blândețe, dar cu o tristețe adâncă în ochi. Acum e prea târziu.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Am vrut să-i spun că pot fi altfel, că pot repara totul, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

De atunci au trecut încă trei ani. Vlad locuiește la Cluj cu familia lui, Irina e plecată în Germania. Eu am rămas aici, într-un apartament care miroase a trecut și a regrete.

Uneori mă întâlnesc cu vecinul meu, nea Gică, pe scară:
— Ce faci, Doru? Tot singur?
— Tot singur…

Sunt zile când mă gândesc că poate dacă aș fi ascultat mai mult… dacă i-aș fi dat Mariei șansa să fie mai mult decât soția mea… dacă n-aș fi crezut că dragostea e ceva ce vine de la sine…

Acum am 52 de ani și nu mai am nimic din ce conta cu adevărat. Am avut totul și am pierdut totul fără să-mi dau seama.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi își dau seama prea târziu ce contează cu adevărat? Dacă ați fi în locul meu… ați încerca să reparați sau ați merge mai departe?