Amanta a intrat peste mine în spital, însă nu știa cine e tatăl meu. Povestea mea despre trădare, secrete de familie și lupta pentru adevăr

— Nu ai niciun drept să fii aici! am urlat, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi acopăr burta proeminentă cu cearșaful alb al spitalului. Ușa salonului s-a trântit de perete și în prag a apărut o femeie cu ochii injectați de furie, părul ciufulit și palmele strânse în pumni. Era Raluca, amanta soțului meu, și nu mai era loc de îndoială: venise să mă înfrunte.

— El nu te mai iubește! a țipat ea, cu vocea spartă de lacrimi. M-a ales pe mine! Nu vezi că totul e o minciună?

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să-mi spargă coastele. Eram însărcinată în luna a șaptea, internată pentru complicații, iar lumea mea deja se prăbușise când aflasem de aventura lui Vlad. Dar să o văd pe Raluca aici, în salonul meu, era prea mult.

— Ieși afară, te rog! Nu vreau scandal! am șoptit, încercând să-mi păstrez calmul. Dar ea s-a apropiat de pat, cu ochii plini de ură.

— Nu plec nicăieri! Vreau să știi adevărul! Vlad mi-a promis că divorțează de tine! Că nu te mai suportă, că ești doar o povară pentru el!

M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei disperarea unei femei care nu mai are nimic de pierdut. Dar nici ea nu știa tot adevărul. Nu știa cine e tatăl meu.

Tata, Ionel Dumitrescu, era omul pe care nimeni din oraș nu voia să-l supere. Fost colonel de poliție, cu relații peste tot, respectat și temut deopotrivă. Când am aflat de infidelitatea lui Vlad, tata a venit la mine acasă fără să spună un cuvânt. S-a uitat la mine cu ochii lui reci și m-a întrebat:

— Vrei să mă ocup eu?

Am dat din cap că nu. Nu voiam răzbunare, voiam doar liniște pentru copilul meu nenăscut. Dar tata nu uitase.

În salonul de spital, Raluca a început să plângă isteric.

— De ce nu mă crezi? De ce nu-l lași liber? Ești bolnavă, nu vezi? El stă cu tine doar din milă!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am ridicat puțin în capul oaselor și am privit-o direct în ochi.

— Dacă ai ști cine e tatăl meu, ai pleca imediat de aici.

A râs scurt, batjocoritor.

— Ce contează cine e taică-tu? Vlad mă iubește pe mine!

În acel moment, ușa s-a deschis din nou. Tata a intrat în salon fără să bată. Privirea lui a tăiat aerul ca un cuțit.

— Domnișoară, vă rog să părăsiți salonul fiicei mele. Acum.

Raluca a înghețat. L-a recunoscut imediat — toată lumea îl știa pe tata. S-a bâlbâit ceva despre „o neînțelegere” și a ieșit aproape fugind.

Tata s-a așezat lângă patul meu și mi-a luat mâna.

— O să rezolv eu totul. Tu ai grijă de tine și de copil.

Dar nimic nu mai putea fi „rezolvat” atât de simplu. În zilele următoare, adevărul a început să iasă la iveală ca puroiul dintr-o rană veche. Vlad a venit la spital cu flori și promisiuni goale.

— Iartă-mă, te rog… N-am știut ce fac… Ea m-a șantajat… Nu vreau să te pierd…

L-am privit fără să spun nimic. În mintea mea se derulau toate momentele în care îl crezusem pe Vlad: când îmi spunea că rămâne peste program la serviciu, când primea mesaje târzii pe telefon și le ștergea imediat, când mă asigura că sunt singura femeie din viața lui.

Mama a venit și ea la spital, cu ochii roșii de plâns.

— Ce-ai să faci acum? m-a întrebat încet.

— Nu știu… Poate ar trebui să divorțez…

Mama a oftat adânc.

— Să nu iei nicio decizie la nervi. Gândește-te la copil…

Dar cum puteam să mă gândesc la copil când lumea mea se destrăma? Cum puteam să-l cresc singură? Tata era gata să-l distrugă pe Vlad — îi spusese clar că dacă mă mai rănește vreodată, va regreta toată viața lui. Dar eu nu voiam răzbunare. Voiam doar adevăr și liniște.

Într-o noapte, după ce asistenta mi-a adus calmantele, am rămas singură cu gândurile mele. Am plâns până am adormit. M-am visat alergând printr-un câmp plin de maci roșii, cu copilul meu în brațe și Vlad alergând după noi, dar niciodată suficient de aproape ca să ne ajungă.

Când m-am externat, tata m-a dus acasă la el. Vlad încerca disperat să mă convingă să-l iert — îmi trimitea mesaje lungi, îmi lăsa flori la poartă, suna la orice oră din zi și din noapte.

Într-o zi, Raluca m-a sunat plângând:

— Iartă-mă… N-am vrut să-ți fac rău… El mi-a promis că va fi cu mine… Dar acum m-a lăsat și pe mine…

Am simțit milă pentru ea. Eram două femei distruse de același bărbat slab și mincinos.

Lunile au trecut greu. Tata mă proteja ca pe un bibelou prețios; mama încerca să mă facă să uit; prietenele mă sunau zilnic să mă întrebe dacă sunt bine. Dar nimeni nu putea umple golul din sufletul meu.

Când am născut-o pe Ana-Maria, am simțit pentru prima dată după mult timp că viața mea are din nou sens. Am ținut-o în brațe și am știut că trebuie să fiu puternică pentru ea.

Vlad a venit la maternitate cu lacrimi în ochi:

— Te rog… Lasă-mă să fiu tatăl copilului nostru…

L-am privit lung și am simțit că nu mai am nimic de spus. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că unele adevăruri dor prea tare ca să le poți accepta.

Acum stau în camera copilului și privesc la Ana-Maria cum doarme liniștită. Mă întreb: oare cât adevăr putem duce fără să ne rupem? Și cât curaj ne trebuie ca să alegem liniștea în locul răzbunării?