Ar trebui să-mi sacrific fericirea pentru familia mea? Povestea Emiliei între datorie și visuri pierdute

— Emilia, iar ai uitat să cumperi pâine! Vocea mamei răsuna ca un ecou aspru în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiti de vreme. Mă uitam la mâinile mele, încă ude de la vasele pe care abia le terminasem de spălat, și simțeam cum un nod mi se formează în gât. Nu uitasem, pur și simplu nu mai aveam timp. După o zi întreagă la serviciu, alergând de la birou la farmacie pentru pastilele mamei, apoi acasă să gătesc și să fac curat, pâinea era ultimul lucru la care mă puteam gândi. Dar pentru mama, era dovada clară că nu-mi pasă destul.

— Lasă, mamă, mă duc eu, am spus încet, dar deja simțeam privirea surorii mele, Roxana, care stătea tolănită pe canapea, cu telefonul în mână, fără să clipească. Nu s-a oferit niciodată să ajute, nici măcar când eram copii. Mereu eu eram cea responsabilă, cea care trebuia să repare, să aducă, să facă. Roxana avea mereu o scuză: ba era prea obosită, ba avea de învățat, ba pur și simplu nu avea chef. Mama îi lua apărarea de fiecare dată, spunând că „e mai sensibilă, nu e ca tine, Emilia”.

M-am întors la serviciu a doua zi cu ochii umflați de oboseală. Colega mea, Irina, m-a tras deoparte la pauză.

— Ești bine? Pari tot mai tristă în ultima vreme.

Am zâmbit forțat. — Sunt doar obosită, nimic grav.

Dar în sufletul meu era furtună. Îmi doream să pot spune cuiva cât de greu îmi era să fiu mereu stâlpul casei, să nu am voie să greșesc, să nu pot visa la altceva decât la o zi fără reproșuri. Aveam 29 de ani și nu-mi aminteam când fusese ultima dată când făcusem ceva doar pentru mine. Prietenele mele aveau deja familii, copii, planuri de vacanță. Eu aveam doar lista de cumpărături și programul de medicamente al mamei.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat podeaua, am auzit-o pe Roxana râzând la telefon. — Da, mami e bine, Emilia are grijă de toate, ca de obicei. Eu? Eu mă relaxez, ce să fac? Am simțit cum mă înroșesc de furie. Am intrat în cameră și am trântit ușa.

— Roxana, nu ți se pare că ar trebui să mai ajuți și tu? Nu sunt singura care locuiește aici!

Ea a ridicat din umeri, fără să-și ridice ochii din telefon. — Dacă nu-ți convine, pleacă. Eu nu pot, am anxietate, știi bine.

Am ieșit din cameră tremurând. Mama a venit după mine, cu pași grei.

— Emilia, nu fi rea cu sora ta. Tu ești mai puternică, tu poți duce. Roxana e mai fragilă, trebuie să ai grijă de ea.

Mi-am mușcat buza să nu plâng. Mereu aceeași poveste. Dar cine avea grijă de mine?

Într-o duminică, am primit un mesaj de la Vlad, un coleg de la serviciu care mă invita la o cafea. Am ezitat. Nu mai ieșisem cu nimeni de ani de zile. Dar ceva în mine s-a revoltat. Am spus mamei că ies pentru două ore.

— Dar cine face de mâncare? Cine îi dă pastilele Roxanei?

— Roxana are 25 de ani, poate să-și facă singură un ceai, am răspuns, pentru prima dată cu voce tare.

Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare blasfemie. — Nu te recunosc, Emilia. Ce se întâmplă cu tine?

Am ieșit pe ușă tremurând, dar cu un sentiment ciudat de libertate. Vlad m-a așteptat la cafenea cu un zâmbet cald. Am vorbit ore întregi despre cărți, filme, vise. Pentru prima dată, cineva mă asculta fără să ceară nimic de la mine. Când m-am întors acasă, mama și Roxana mă așteptau în sufragerie, cu fețele încruntate.

— Unde ai fost? Dacă pățea mama ceva? Dacă aveam nevoie de tine?

— Și eu am nevoie de mine, am spus încet. Și eu am dreptul să trăiesc.

A urmat o ceartă lungă, cu lacrimi și reproșuri. Mama mi-a spus că sunt egoistă, că o să regret dacă se întâmplă ceva rău. Roxana a plâns, spunând că nu poate trăi fără mine. Am simțit că mă sufoc.

În acea noapte, am stat trează și m-am gândit la viața mea. La visele pe care le-am îngropat, la iubirile pe care le-am refuzat, la fericirea pe care am sacrificat-o pentru o familie care nu vedea decât ce le lipsea, niciodată ce aveau. M-am întrebat dacă nu cumva și eu meritam să fiu iubită, să fiu ajutată, să fiu liberă.

A doua zi, am început să caut chirii. Am găsit o garsonieră mică, dar luminoasă, aproape de serviciu. Când le-am spus mamei și Roxanei că vreau să mă mut, a fost ca și cum aș fi anunțat sfârșitul lumii.

— Cum poți să ne lași? Cine are grijă de noi? — a țipat mama.

— Poate e timpul să învățați să aveți grijă și de voi, am spus, cu voce tremurată.

Am plâns mult în zilele următoare. Mă simțeam vinovată, egoistă, dar și ușurată. Vlad m-a ajutat să car cutiile, Irina mi-a adus o plantă pentru noua casă. În fiecare seară, mă uitam la pereții goi și mă întrebam dacă am făcut bine. Dar, pentru prima dată, simțeam că respir.

Mama și Roxana mă sunau zilnic, uneori plângând, alteori certându-mă. Dar, încet-încet, au început să se descurce. Roxana și-a găsit un job part-time, mama a învățat să-și ia singură pastilele. Eu am început să ies mai des, să citesc, să visez din nou.

Uneori, mă întreb dacă am fost prea dură. Dacă nu cumva am trădat familia. Dar apoi mă gândesc: oare nu meritam și eu o șansă la fericire? Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți, înainte să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?