Astăzi mi-am dat afară fiul și nora din apartament: Pentru că, în sfârșit, am înțeles că viața mea nu e hotelul lor

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam în mijlocul sufrageriei, cu mâinile strânse în poală. Vlad, fiul meu, s-a uitat la mine cu ochii mari, neîncrezători, iar Andreea, nora mea, a oftat teatral, ca și cum ar fi asistat la o scenă pe care o văzuse deja de prea multe ori.

Nu știu exact când am început să simt că nu mai sunt stăpână în propria casă. Poate în ziua în care Vlad mi-a spus, cu voce joasă, că el și Andreea au nevoie „doar pentru o perioadă scurtă” de un loc unde să stea, până își găsesc ceva al lor. Erau proaspăt căsătoriți, cu salarii mici, chirii mari și vise și mai mari. Am simțit atunci o mândrie amestecată cu teamă. „E casa voastră, dragii mei”, le-am spus, deși în sufletul meu se zbătea o neliniște pe care nu voiam să o recunosc.

La început, totul părea suportabil. Îmi plăcea să le gătesc, să le ascult planurile, să le văd fețele obosite după o zi de muncă. Dar, încet-încet, casa mea a devenit a lor. Andreea își lăsa hainele peste tot, Vlad își aducea prietenii la meciuri, iar eu mă retrăgeam tot mai des în camera mea, ca o umbră. Nu mai aveam liniște, nu mai aveam spațiu, nu mai aveam viață.

— Mama, nu te supăra, dar ai putea să nu mai intri în bucătărie când gătesc eu? — mi-a spus Andreea într-o seară, pe un ton care m-a făcut să mă simt ca o chiriașă în propria casă. Am zâmbit forțat și am ieșit, cu inima strânsă. Vlad nu a zis nimic. Niciodată nu zicea nimic când era vorba de Andreea.

Au trecut luni. „Doar până la vară”, apoi „doar până la toamnă”, apoi „mai stăm puțin, că nu găsim nimic convenabil”. Între timp, eu am început să mă simt invizibilă. Prietenele mele mă întrebau la telefon dacă nu mi-e greu, dacă nu mi-e dor de liniștea mea. Le mințeam. Le spuneam că e bine, că sunt fericită că am copiii aproape. Dar adevărul era că mă sufocam.

Într-o zi, am găsit-o pe Andreea plângând în bucătărie. M-am apropiat, dar m-a respins cu un gest scurt. — Nu vreau să vorbesc, doamnă Maria, vă rog. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu mai eram „mama”, eram „doamna Maria”. Vlad a venit acasă târziu, nici nu m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am înțeles atunci că nu mai eram parte din viața lor, ci doar o gazdă incomodă.

Apoi au început certurile. Andreea se plângea că nu are intimitate, Vlad că nu poate să se concentreze la muncă din cauza „zgomotului” meu. Eu, care abia mai vorbeam, eram zgomotul. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a trântit ușa și a plecat. Am rămas singură, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. M-am întrebat atunci: oare unde am greșit? Oare am fost prea bună? Prea permisivă? Prea mamă?

A doua zi, am găsit pe masa din bucătărie o listă cu reguli scrisă de Andreea. „Vă rugăm să nu intrați în camera noastră fără să bateți. Să nu folosiți baia după ora 22. Să nu primiți musafiri fără să ne anunțați.” Am simțit că mă sufoc. Era casa mea, dar nu mai aveam voie să trăiesc în ea. Am luat lista, am rupt-o și am așteptat să vină acasă.

— Vlad, trebuie să vorbim, — am spus, cu vocea tremurândă. — Nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie de casa mea înapoi. Am nevoie de liniștea mea.

Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. — Mama, dar unde să mergem? Nu vezi că nu ne permitem? — a zis, cu voce joasă.

— Nu știu, Vlad. Dar nu mai pot. Am făcut tot ce am putut pentru voi, dar nu mai pot. Vreau să fiu din nou eu însămi. Vreau să pot să respir în casa mea.

Andreea a început să plângă, dar nu m-am lăsat înduplecată. Am simțit că, dacă nu fac asta acum, nu o voi mai face niciodată. Le-am dat o lună să-și găsească altceva. A fost cea mai grea decizie din viața mea, dar și cea mai eliberatoare.

Acum, casa e din nou liniștită. Mă plimb prin camere și simt că respir. Dar sufletul meu e plin de întrebări. Oare am făcut bine? Oare o mamă are voie să spună „ajunge”? Oare dragostea pentru copii trebuie să însemne sacrificiu fără sfârșit?

Poate că nu sunt o mamă perfectă, dar sunt om. Și, uneori, și mamele au nevoie de spațiu să fie ele însele. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să spuneți „ajunge”?