„Atunci soacra a spus: ‘Deci, ne-i așa că ne-am înțeles? Ia tu creditul.’ Toți m-au ignorat” – Povestea mea despre curajul de a pleca

— Nu mai pot, nu mai pot! am șoptit, cu mâinile tremurânde, în timp ce stăteam la masa din bucătăria lor, cu ochii în pământ. Soacra, doamna Viorica, tăia legumele cu o precizie rece, iar socrul, domnul Ilie, răsfoia ziarul fără să mă privească. Nicolae, soțul meu, stătea între ei, cu privirea pierdută, ca și cum nu ar fi vrut să fie acolo.

Aveam doar nouăsprezece ani când am spus „da” la starea civilă, cu inima plină de speranță și cu gândul că iubirea ne va ține împreună, indiferent de greutăți. Dar realitatea s-a dovedit a fi mult mai complicată. După nuntă, am venit să locuim cu părinții lui Nicolae, într-un apartament cu două camere dintr-un cartier vechi din Ploiești. La început, am crezut că e doar o perioadă scurtă, până ne punem pe picioare. Dar săptămânile s-au transformat în luni, iar lunile în ani.

— Elena, ai pus prea multă sare în ciorbă, a spus Viorica într-o zi, fără să ridice ochii din farfurie.

— Îmi pare rău, am răspuns, încercând să nu plâng.

— Lasă, mamă, nu-i nimic, a încercat Nicolae să mă apere, dar vocea lui era slabă, aproape stinsă.

Nu era vorba doar de sare sau de ciorbă. Era despre fiecare decizie, fiecare gest, fiecare cuvânt. Totul era analizat, judecat, corectat. Nu aveam niciun cuvânt de spus, nici măcar când venea vorba de viața mea. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă, mereu pe vârfuri, mereu atentă să nu deranjez.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă, am găsit-o pe Viorica așteptându-mă în sufragerie, cu o mapă groasă pe masă. Nicolae și Ilie erau deja acolo, tăcuți, cu fețele încruntate.

— Elena, trebuie să discutăm ceva important, a început Viorica, cu vocea ei aspră. Ne-am gândit să luăm un credit pentru a renova apartamentul. Știi și tu că e nevoie. Dar, pentru că tu ai salariul cel mai stabil, ar fi bine să-l iei tu pe numele tău. Așa am decis.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nici măcar nu mă întrebaseră dacă vreau. Era deja hotărât. Am privit spre Nicolae, sperând să spună ceva, să mă apere, să fie de partea mea. Dar el a evitat privirea mea, jucându-se cu degetele.

— Dar… nu ar trebui să discutăm mai întâi? am încercat eu, cu o voce slabă.

— Ce să mai discutăm? a intervenit Ilie, ridicând tonul. E pentru binele tuturor. Tu oricum nu ai familie aici, noi suntem familia ta acum.

M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum nu aș fi contat deloc. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am abținut. Nu voiam să le dau satisfacția să mă vadă slabă. Am ieșit din cameră și m-am dus direct la baie, unde am izbucnit în plâns. Mă simțeam prinsă într-o capcană, fără ieșire.

În acea noapte, am stat trează, gândindu-mă la viața mea. Mă întrebam când am încetat să mai fiu eu însămi, când am devenit doar „nora” care trebuie să asculte și să execute. Mă gândeam la mama mea, la casa noastră mică, dar plină de căldură, la serile în care râdeam împreună. Mi-era dor de libertate, de respect, de liniște.

A doua zi dimineață, am făcut ceva ce nu credeam că voi avea vreodată curajul să fac. Mi-am strâns câteva haine într-o valiză, mi-am luat actele și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Nicolae m-a văzut, dar nu a spus nimic. Doar a oftat și s-a întors spre televizor. Viorica a venit după mine pe hol.

— Unde crezi că pleci? a întrebat ea, cu vocea tăioasă.

— Acasă, la mama, am răspuns, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă. Nu mai pot să trăiesc așa. Nu mai pot să fiu doar o semnătură pe un contract de credit.

— Ești egoistă! a strigat ea. Noi am făcut totul pentru tine!

— Nu, ați făcut totul pentru voi. Eu nu mai exist aici.

Am ieșit pe ușă, cu inima bătându-mi nebunește. Pe drum spre casa mamei, am plâns și am râs în același timp. Eram speriată, dar și ușurată. Nu știam ce mă așteaptă, dar știam că nu mai pot trăi în umbra altora.

Mama m-a primit cu brațele deschise, fără să mă judece. Am stat ore întregi la povești, iar ea m-a ascultat fără să mă întrerupă. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit din nou eu însămi.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Nicolae m-a sunat de câteva ori, dar nu am avut puterea să-i răspund. Poate că într-o zi vom putea vorbi ca doi oameni maturi, dar acum am nevoie să mă regăsesc. Să învăț să spun „nu”, să mă pun pe mine pe primul loc.

Mă întreb, oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea, dar nu au curajul să plece? Oare cât de mult trebuie să suferim până să ne dăm seama că merităm mai mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?