„Aveți o lună să vă găsiți altă locuință. De azi, vreau să locuiesc singură”: Povestea unei mame care și-a alungat fiicele din casă

— Nu se mai poate așa, Ana! Nu se mai poate! — vocea mea a răsunat în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriilor nespălate și al ceaiului rece uitat pe masă. Ana, fiica mea cea mare, s-a uitat la mine cu ochii mari, umezi, ca atunci când era copil și nu înțelegea de ce nu-i pot cumpăra încă o păpușă. Dar acum nu mai era copil. Avea 28 de ani și încă locuia cu mine, la fel ca sora ei mai mică, Irina.

— Ce vrei să spui, mamă? — a întrebat Irina, intrând în cameră cu telefonul lipit de ureche, fără să-și ridice privirea spre mine.

Am inspirat adânc, încercând să-mi adun curajul. De când a murit soțul meu, Petru, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. Fetele se certau mereu pe nimicuri: cine spală vasele, cine plătește factura la internet, cine aduce pâine. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să mențin pacea, dar simțeam cum mă sufoc.

— Vreau să spun că… aveți o lună să vă găsiți altă locuință. De azi… vreau să locuiesc singură.

Cuvintele mi-au ieșit greu din gură, ca niște pietre pe care le rostogoleam de ani de zile în suflet. Ana a izbucnit în plâns.

— Cum poți să ne faci asta? Suntem copiii tăi!

Irina a ridicat ochii din telefon și m-a privit cu o furie pe care n-o mai văzusem la ea niciodată.

— Serios? După tot ce am trecut împreună? Acum ne dai afară?

M-am așezat pe scaunul vechi din bucătărie și am început să plâng. Nu voiam să le rănesc. Dar simțeam că mă pierd pe mine însămi. De când Petru nu mai era, totul căzuse pe umerii mei: facturi, reparații prin casă, conflictele dintre fete. Nu mai aveam liniște nici ziua, nici noaptea.

În fiecare seară mă rugam să găsesc o soluție. Dar ele nu păreau să vrea să plece. Ana lucra part-time la o librărie și spunea mereu că nu-și permite chirie. Irina schimba joburile ca pe șosete și cheltuia banii pe haine și ieșiri cu prietenele. Am încercat să le vorbesc frumos, să le explic că trebuie să-și ia viața în mâini. De fiecare dată izbucnea scandalul.

— Mamă, tu nu înțelegi cât de greu e acum! — îmi spunea Ana mereu. — Chiriile sunt enorme, salariile mici…

— Și eu ce să fac? Să mă sacrific la nesfârșit? — îi răspundeam eu, dar vocea mea era stinsă.

Într-o zi am găsit-o pe Irina dormind până la prânz, iar Ana stătea cu ochii în laptop la seriale. M-am simțit invizibilă în propria casă. Am început să mă gândesc la mine: la anii care trecuseră fără ca eu să am timp pentru mine, la dorința de a citi o carte în liniște sau de a merge la teatru fără să mă simt vinovată că le las singure.

Seara aceea a fost decisivă. M-am uitat în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu părul încărunțit și ochii goi. Mi-am spus că merit mai mult decât atât. Când le-am spus fetelor decizia mea, a fost ca un cutremur.

— Nu ai inimă! — mi-a strigat Irina.

— O să regreți! — a spus Ana printre lacrimi.

Au trecut zile întregi fără să ne vorbim. Casa era plină de tăceri grele și priviri aruncate pe furiș. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Într-o seară am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Mamă, nu știu dacă pot să te iert vreodată pentru asta.” Era scrisul Anei.

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea. Dacă nu cumva le-am împins prea devreme spre viață. Dar apoi mi-am amintit de mama mea, cum m-a crescut singură după ce tata a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors niciodată. Ea m-a învățat că uneori dragostea înseamnă să-i lași pe cei dragi să cadă ca să poată învăța să se ridice singuri.

În ultimele zile înainte să plece, fetele au început să-și strângă lucrurile. Am încercat să le ajut, dar m-au respins. Într-o dimineață, Ana a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă… chiar nu mai e cale de întoarcere?

Mi-a venit să o iau în brațe și să-i spun că poate rămâne cât vrea ea. Dar am strâns din dinți:

— Nu, Ana. E timpul să vă construiți propriile vieți.

Irina nu mi-a spus nimic când a ieșit pe ușă cu ultimele bagaje. Doar m-a privit lung, cu un amestec de furie și tristețe.

Acum casa e goală și liniștită. Uneori liniștea mă apasă ca o povară prea grea. Alteori mă bucur că pot respira din nou liber. Le sun din când în când, dar răspund rar sau scurt. Prietenele mele spun că am făcut bine — că altfel nu ar fi crescut niciodată.

Dar uneori mă întreb: Oare am ales corect? Oare dragostea de mamă are limite? Sau trebuie mereu să ne sacrificăm până la capăt pentru copiii noștri?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare mamă trebuie să-și găsească propriul echilibru între iubire și libertate.