Bagajul vieții mele: O poveste despre frică, familie și regăsire

— Nu vreau să plec! Nu mă duce acolo, Irina! am strigat, cu mâinile tremurânde strânse pe mânerul vechii mele valize. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, iar inima îmi bătea nebunește. În holul mic al apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei, Irina încerca să mă liniștească, dar vocea ei suna rece, aproape străină.

— Mamă, te rog, nu mai face așa. Nu te duc nicăieri unde nu vrei să mergi. E doar o vizită la doctor, ți-am spus de atâtea ori!

Dar nu o credeam. De câteva săptămâni, de când sănătatea mea se înrăutățise, simțeam cum privirile lor — ale Irinei și ale lui Marian, fiul meu — se schimbaseră. Șoapte pe la colțuri, discuții închise în bucătărie, priviri pline de milă sau de nerăbdare. Mă simțeam ca o povară. Și azi, când Irina a venit cu valiza mea în mână și mi-a spus să mă îmbrac, am știut: mă duc la azil.

Am crescut într-o familie unde bătrânii erau respectați. Bunica mea a murit în patul ei, cu toți copiii și nepoții în jur. Dar vremurile s-au schimbat. Acum, bătrânii sunt lăsați singuri sau trimiși în locuri unde nimeni nu-i mai vizitează. Mă uitam la Irina — femeia care mi-a fost ca o fiică după ce Marian a adus-o acasă — și nu o recunoșteam.

— Elena, te rog frumos, nu mai plânge. Uite, dacă vrei, îl sunăm pe Marian să-ți explice el.

— Nu! Nu vreau să-l aud! Știu ce ați hotărât! Vreți să scăpați de mine! am izbucnit eu, cu vocea spartă.

Irina a oftat adânc și s-a așezat lângă mine pe canapea. Pentru prima dată după mult timp, am văzut lacrimi în ochii ei.

— Nu știi cât de greu ne este și nouă… Nu vrem să te pierdem. Dar nu mai putem singuri. Marian lucrează până târziu, eu am grijă de copii… Și tu ai nevoie de cineva care să fie mereu lângă tine.

M-am uitat la mâinile mele zbârcite, la verigheta care îmi aluneca de pe degetul subțiat. M-am simțit mică și neputincioasă. Oare chiar devenisem o povară pentru cei pe care îi iubeam cel mai mult?

— De ce nu mi-ați spus? De ce nu m-ați întrebat ce vreau eu? am întrebat încet.

Irina a început să plângă în hohote. — Pentru că ne e frică… Frică să nu te supărăm, frică să nu greșim… Frică să nu te pierdem înainte să fim pregătiți.

În acel moment, ușa s-a deschis brusc și Marian a intrat val-vârtej. Avea ochii roșii și fața palidă.

— Mamă… Nu te ducem la azil! Nu te-am putea lăsa niciodată acolo! Dar trebuie să mergi la spital pentru investigații. Doctorul a zis că e urgent!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Toată frica mea fusese doar o neînțelegere? Sau poate o teamă adunată din toate poveștile auzite de la vecinele mele — femei bătrâne care au dispărut una câte una din blocul nostru?

— Și dacă… dacă nu mă mai întorc? Dacă mor acolo? am șoptit.

Marian s-a apropiat și m-a luat în brațe. — Nu vei fi singură niciodată. Promit.

Am mers la spital cu inima grea. Zilele au trecut greu printre perfuzii, analize și fețe străine. Irina venea zilnic cu copiii, Marian mă suna mereu. Dar tot mă simțeam singură. Într-o noapte, o asistentă tânără, Ana, m-a întrebat:

— De ce plângeți mereu noaptea?

I-am povestit totul: frica mea de azil, sentimentul că nu mai sunt dorită acasă, dorul de soțul meu mort de ani buni.

— Știți ce cred eu? Familia nu e doar sânge sau obligație. E cine rămâne lângă tine când toți ceilalți pleacă.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Când m-am întors acasă, am găsit apartamentul curat, masa pusă și familia adunată în jurul meu. Irina mi-a spus:

— Am vorbit cu toții și am decis: dacă vrei să rămâi acasă, găsim o soluție împreună. Poate angajăm pe cineva să te ajute sau poate ne împărțim altfel timpul…

Am plâns din nou — dar de data asta de ușurare. Am înțeles că nu trebuie să-mi fie rușine să cer ajutor și că iubirea nu se măsoară în sacrificii tăcute.

Acum stau la fereastră și privesc copiii jucându-se în parc. Mă gândesc la toate femeile ca mine care se tem să nu fie uitate sau abandonate.

Oare câte dintre noi au curajul să spună ce simt cu adevărat? Oare cât de mult ne-ar schimba viața dacă am vorbi deschis despre fricile noastre?