Barierele dintre generații: Străină în propria familie

— Bunico, tu de ce nu știi să-mi pornești tableta?

M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Andrei, nepotul meu de cinci ani, mă privea cu ochii lui mari și curioși, dar în privirea aceea era și o umbră de nerăbdare, poate chiar dezamăgire. Am încercat să zâmbesc, dar zâmbetul mi-a ieșit strâmb, ca o încercare stângace de a masca un gol care creștea în mine de luni bune.

— Nu știu, puiule, dar hai să încercăm împreună, i-am spus, sperând că răbdarea mea va compensa lipsa de pricepere la tehnologie.

El a oftat și a plecat spre camera lui, lăsându-mă singură cu chiuveta plină și cu gândurile mele. În ultimul timp, tot mai des am simțit că nu mai am loc în lumea asta nouă, unde totul se mișcă prea repede pentru mine. Sunt Victoria, am 67 de ani și încă lucrez ca contabilă pentru câțiva clienți vechi, deși sunt pensionară. Nu pentru bani — slavă Domnului, pensia îmi ajunge — ci pentru că nu știu cum să trăiesc altfel decât muncind.

Dar adevărata mea luptă nu e cu cifrele sau cu tehnologia. E cu zidul care s-a ridicat între mine și fiul meu, Nicolae. Un zid făcut din tăceri apăsătoare, priviri evitate și reproșuri nerostite. Cândva eram cei mai buni prieteni. Îl țineam de mână la fiecare pas, îi citeam povești seara și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el. Acum, abia dacă ne spunem „bună dimineața” fără să simt că fiecare cuvânt e o piatră aruncată peste prăpastia dintre noi.

Totul a început după ce soția lui, Irina, a murit acum doi ani. Un accident stupid de mașină pe drumul spre serviciu. De atunci, Nicolae s-a închis în el ca într-o carapace. A început să lucreze tot mai mult, să stea peste program la birou și să mă lase pe mine să am grijă de Andrei. La început am crezut că e doar o perioadă grea. Dar timpul a trecut și nimic nu s-a schimbat.

Într-o seară, după ce Andrei adormise cu jucăria preferată în brațe, am încercat să vorbesc cu Nicolae.

— Nicule, nu vrei să stăm puțin de vorbă? Am făcut ceaiul tău preferat…

El s-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut o străină.

— Mamă, sunt obosit. Poate mâine.

Apoi s-a retras în camera lui fără să mai spună ceva. Am rămas singură la masă, cu două cești de ceai aburind între noi ca două promisiuni încălcate.

M-am întrebat atunci dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am fost prea insistentă, poate l-am sufocat cu grija mea. Sau poate el nu mă mai vede ca pe mama lui, ci doar ca pe cineva care îl ajută cu copilul și cu treburile casei.

Zilele au început să semene una cu alta. Dimineața îl duceam pe Andrei la grădiniță, apoi mă întorceam acasă și lucram câteva ore la calculatorul vechi din sufragerie. Seara găteam ciorbă sau tocăniță — mâncăruri simple, ca pe vremuri — dar niciodată nu știam dacă Nicolae va veni la masă sau va mânca pe fugă în fața televizorului.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a chemat la o discuție.

— Doamnă Victoria, Andrei pare puțin retras față de ceilalți copii. E tot timpul cu ochii după dumneavoastră sau după tatăl lui. Ați observat ceva acasă?

Am simțit cum mă ia cu fiori reci pe șira spinării.

— Nu știu… poate îi lipsește mama lui… încerc să-i fiu aproape cât pot.

— Poate ar fi bine să discutați mai mult cu el despre ce simte. Copiii au nevoie să-și exprime emoțiile.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Seara aceea am petrecut-o lângă patul lui Andrei, mângâindu-l pe frunte și povestindu-i despre mama lui — cât de mult îl iubea și cât de frumos zâmbea când îl vedea jucându-se.

— Bunico, tu o să pleci vreodată?

Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac.

— Nu, puiule… eu sunt aici pentru tine mereu.

Dar adevărul e că nu știam cât voi mai putea fi aici. Mă simțeam tot mai obosită și tot mai singură în casa asta mare și rece.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru din București, am auzit ușa trântindu-se tare. Nicolae era nervos.

— Mamă, trebuie să vorbim!

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu poți continua așa! Andrei are nevoie de altceva! Nu poți să-l crești doar cu reguli și mâncare caldă! El are nevoie de joacă, de povești moderne, nu doar de basmele tale vechi!

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Fac tot ce pot… Nu vezi că mă străduiesc?

— Nu e suficient! Poate ar trebui să angajez o bonă tânără! Poate cineva care știe să-i pornească tableta!

Cuvintele lui au fost ca niște lovituri. M-am ridicat încet de la masă și am ieșit pe balcon. Am plâns acolo, ascunsă după ghivecele mele cu mușcate uscate.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios dacă locul meu mai este aici. Poate chiar ar fi mai bine pentru Andrei să aibă pe cineva tânăr lângă el. Poate eu sunt doar o povară pentru Nicolae.

Dar într-o seară, când mă pregăteam să-i spun fiului meu că vreau să mă mut la sora mea din Ploiești pentru o vreme, Andrei a venit la mine în brațe.

— Bunico, azi la grădiniță am desenat familia mea. Te-am pus pe tine lângă mine și pe tati lângă noi. Doamna a zis că familia e acolo unde e iubire.

Atunci am înțeles că poate nu trebuie să știu să pornesc tableta sau să spun povești moderne ca să fiu importantă pentru el. Poate dragostea mea simplă e suficientă.

În acea noapte am stat mult timp trează, gândindu-mă la toate lucrurile nespuse dintre mine și Nicolae. Dimineața următoare i-am făcut cafeaua preferată și l-am așteptat la masă.

— Nicule… hai să vorbim. Știu că ți-e greu fără Irina. Știu că nici eu nu sunt perfectă… Dar suntem familie. Și familia înseamnă să fim împreună chiar dacă nu ne înțelegem mereu.

El s-a uitat la mine lung și pentru prima dată după mult timp am văzut lacrimi în ochii lui.

— Îmi pare rău, mamă… Mi-e greu… Dar nu vreau să pleci nicăieri.

Ne-am îmbrățișat acolo în bucătărie, printre mirosuri de cafea și pâine prăjită. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate zidul dintre noi începe să se crape puțin câte puțin.

Acum mă întreb: oare cât de mult contează diferențele dintre generații atunci când dragostea e acolo? Oare putem găsi limbajul comun chiar dacă lumea se schimbă atât de repede? Voi cum ați reușit să treceți peste barierele dintre generații în familia voastră?