Blestemul tinereții veșnice – Povestea mea cu oglinda și familia

— Nu mai sta atâta în fața oglinzii, Ilinca! strigă mama din bucătărie, cu vocea ei tăioasă, care mereu mă făcea să tresar. — O să întârziem la ziua lui bunicu’!

Mă uitam la reflexia mea, încercând să-mi găsesc un defect. Aveam douăzeci și șapte de ani, dar toți îmi dădeau cel mult șaptesprezece. Părul castaniu, pielea netedă, ochii mari – toate acestea erau, aparent, un dar. Dar pentru mine erau o povară. Îmi doream să fiu luată în serios, să nu mai aud mereu același refren: „Vai, ce tânără pari! Ce norocoasă ești!”

Am ieșit din cameră cu pași mici, simțind privirea mamei care mă scana din cap până-n picioare. — Să nu-ți pui iar bluza aia largă, că arăți ca o copilă! Pune-ți ceva mai strâns pe tine, să vadă lumea că ai crescut, m-a apostrofat ea. Tata, ca de obicei, tăcea și își sorbea cafeaua, absent.

La petrecere, rudele s-au adunat în jurul meu ca la circ. — Ilinca, tu chiar nu îmbătrânești deloc? — Ce cremă folosești? — Să nu-mi spui că ai trecut de douăzeci! Am zâmbit forțat și am încercat să mă retrag spre geam. Mă simțeam ca un exponat într-o vitrină. Nimeni nu mă întreba ce fac la muncă sau dacă sunt fericită. Totul se reducea la cum arăt.

Seara, când am ajuns acasă, am izbucnit. — De ce nu pot fi și eu văzută altfel decât prin prisma feței mele? am întrebat-o pe mama cu lacrimi în ochi. Ea a ridicat din umeri: — Ești frumoasă, Ilinca! Asta contează. O să vezi când o să fii ca mine, cu riduri și pungi sub ochi… Atunci o să-ți dorești să fii iar ca acum.

Dar eu nu voiam să fiu ca acum. Voiam să fiu ascultată, respectată, iubită pentru cine sunt, nu pentru pielea mea întinsă. La birou era la fel: colegii mă tratau ca pe o stagiară, deși eram deja coordonator de proiect. — Tu sigur ai terminat facultatea? mă întreba ironic Vlad, cel mai vechi din echipă. Șeful mă trimitea mereu să fac prezentările „că ești drăguță și lumea te ascultă”.

Într-o seară, după o zi grea la muncă, am ieșit cu prietena mea cea mai bună, Raluca. — Ilinca, tu chiar nu vezi ce noroc ai? Toate ne dorim să arătăm ca tine! Am oftat. — Nu e noroc dacă nu pot fi luată în serios niciodată. Dacă tot ce contează e ambalajul… Raluca a tăcut și mi-a strâns mâna.

Când am început o relație cu Mihai, speram că va fi diferit. La început mă făcea să mă simt specială, dar repede am observat că îi plăcea să mă arate prietenilor ca pe un trofeu. — Uitați-vă la Ilinca! Are aproape treizeci de ani și arată ca o adolescentă! Ce noroc am! Într-o seară i-am spus: — Mihai, tu mă iubești pe mine sau felul în care arăt? S-a uitat la mine mirat: — Cum adică? Ești perfectă! Ce altceva contează?

Am început să evit oglinzile. Să port haine largi, fără formă. Să stau cât mai mult la birou după program, doar ca să nu mai aud acasă aceleași discuții despre „tinerețea mea veșnică”. Mama insista: — De ce nu te faci model? Sau influencer? Ai avea succes! Tata doar dădea din cap și se retrăgea în camera lui.

Într-o zi, la serviciu, am avut o prezentare importantă. Am muncit zile întregi la proiectul ăsta și voiam să demonstrez că pot mai mult decât să fiu „fata drăguță”. Am intrat în sală cu emoții și am început să vorbesc despre strategia noastră de dezvoltare. La final, Vlad a spus cu voce tare: — Bravo! Cine ar fi crezut că păpușa noastră știe și business?

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit din sală și m-am prăbușit pe scări. M-am simțit mică, invizibilă, redusă la nimic altceva decât la un chip fără vârstă.

Seara aceea a fost momentul de cotitură. Am decis să merg la psiholog. Prima ședință a fost grea; am plâns tot timpul. Dar am început să înțeleg că problema nu era doar a celor din jur – ci și a mea, pentru că acceptasem să fiu definită doar prin aparențe.

Am început să vorbesc deschis cu mama: — Nu vreau să mai aud cât de tânără par. Vreau să știi cine sunt eu cu adevărat! Ea s-a supărat: — Ești nerecunoscătoare! Altele ar da orice să fie ca tine! Dar eu nu m-am lăsat. Am continuat terapia și am început să mă descopăr.

Cu timpul, am găsit curajul să schimb jobul și să plec din orașul natal. Am ales un loc unde nimeni nu mă cunoștea și unde puteam construi relații bazate pe cine sunt eu cu adevărat.

Astăzi încă primesc complimente despre cât de tânără arăt. Dar acum știu că valoarea mea nu stă în pielea netedă sau în ochii mari. Știu cine sunt și ce pot oferi lumii.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu blestemul aparențelor? Câte vieți sunt frânte de obsesia pentru tinerețe și frumusețe? Poate că e timpul să ne privim unii pe alții cu adevărat… Ce credeți voi?