„Bunicule, de ce nu vrei să trăim mai bine?” – Povestea unei familii românești între tradiție și schimbare

— Bunicule, de ce nu vrei să trăim mai bine?
Vocea Anei a spart liniștea serii ca un ciob aruncat în fântână. Stăteam pe banca veche din curte, cu mâinile încrucișate pe baston, iar privirea mi se pierdea printre pomii bătrâni. Fata mă privea cu ochii mari, sinceri, așteptând un răspuns pe care nici eu nu-l găseam ușor.

— Ana, nu e așa simplu… am început, dar m-am oprit. Cum să-i explic unui copil de doisprezece ani că uneori rădăcinile dor mai tare decât lipsurile?

Totul a început în urmă cu câteva luni, când fiica mea, Irina, m-a sunat din nou. Era a treia oară în ziua aceea. Vocea îi era obosită, aproape plânsă.

— Tata, nu mai putem. Chiria la apartament s-a scumpit iar. Salariul lui Sorin abia ajunge pentru facturi. Ana are nevoie de rechizite noi, iar Vlad… Vlad tușește iar și doctorul zice că trebuie investigații. Nu vrei să vinzi casa de la țară? Cu banii ăia am putea lua un apartament mic în oraș.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta nu era doar niște cărămizi și acoperiș. Era viața mea, amintirile mele cu Maria, soția mea care nu mai e de șapte ani. Erau pomii plantați împreună, masa la care am sărbătorit fiecare Crăciun, mirosul de cozonac și lemn ars.

— Irina, nu pot… Nu pot să vând tot ce-am construit cu mâinile mele. Veniți voi aici! Avem loc destul.

— Tata, nu putem! Copiii au școală bună aici, Sorin are serviciu… La țară nu e nimic pentru noi! De ce nu vrei să ne ajuți?

Așa au început certurile. În fiecare zi, telefoane, reproșuri, lacrimi. Sorin mi-a vorbit într-o seară mai răstit ca niciodată:

— Dom’ Ion, cu tot respectul, dar sunteți egoist! Noi ne chinuim aici și dumneavoastră țineți cu dinții de o casă care oricum se dărâmă încet-încet!

Am simțit cum mă sufocă rușinea și furia. Eu? Egoist? Eu care am muncit o viață întreagă pentru ei? Am crescut-o pe Irina singur după ce Maria s-a îmbolnăvit. Am renunțat la visele mele ca să aibă ea haine curate și caiete noi.

Într-o noapte n-am putut dormi. M-am ridicat din pat și am ieșit în curte. Am privit stelele și m-am întrebat dacă Maria ar fi știut ce să facă. Poate ea ar fi avut inima mai largă. Poate ar fi vândut totul pentru copii…

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana în grădină. Își făcea temele pe genunchi, printre găini.

— Bunicule, tu ai fost vreodată la oraș?

— Am fost, Ana. Dar n-am simțit niciodată că aparțin acolo.

— Dar mama zice că la oraș e mai bine… că aici e prea greu.

Am oftat adânc.

— Fiecare loc are greutățile lui, fata mea. La oraș poate ai apă caldă mereu și magazine aproape, dar n-ai liniștea asta… n-ai pomii ăștia care ne dau mere toamna.

Ana s-a uitat la mine cu seriozitate.

— Dar dacă mama ar fi fericită acolo? Dacă Vlad n-ar mai tuși?

M-am simțit mic în fața întrebării ei. Poate că mă agățam prea tare de trecut. Poate că sacrificiul meu trebuia să fie altul acum.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la ce mi-au cerut copiii. Am vorbit cu vecinii – toți îmi spuneau același lucru: „Ionel, copiii trebuie să-și facă viața lor! Tu ai trăit destul aici.”

Dar eu nu voiam doar să trăiesc – voiam ca familia mea să rămână împreună. Seara, când venea Irina cu copiii la țară pentru câteva zile, casa prindea viață. Râdeau, alergau prin curte, făceau focul la sobă… Atunci simțeam că nimic nu e pierdut.

Într-o duminică au venit toți la masă. Irina era palidă și tăcută. Sorin părea obosit și nervos.

— Tata, trebuie să decizi. Ori vinzi casa și ne ajuți să ne mutăm la oraș, ori… ori ne descurcăm singuri cum putem.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Să-i las să se chinuie? Să renunț la tot ce am iubit?

M-am ridicat încet de la masă.

— Voi sunteți tot ce am mai scump pe lume. Dar casa asta e sufletul meu… Dacă o vând, mă sting încet-încet.

Irina a izbucnit în plâns.

— Tata, nu înțelegi! Nu mai putem! Vlad e bolnav mereu din cauza mucegaiului din apartament! Ana nu are prieteni aici! Eu nu mai pot…

Atunci am văzut cât de mult suferise fata mea fără să-mi spună totul. M-am apropiat de ea și i-am luat mâna.

— Iartă-mă, Irina… Poate am fost prea încăpățânat. Hai să găsim o soluție împreună.

Am început să caut variante: să închiriez casa pentru câteva luni pe an turiștilor veniți la țară; să vând doar o parte din teren; să cer ajutorul primarului pentru un proiect social care să aducă bani în sat… Nimic nu părea suficient pentru nevoile lor imediate.

Într-o zi am primit vestea că Vlad trebuie operat la plămâni. Atunci am știut că nu mai pot amâna decizia. Am chemat-o pe Irina și i-am spus:

— Voi vinde casa dacă asta vă salvează copilul. Dar vreau să-mi promiteți că veți veni măcar o dată pe an aici, să nu uităm cine suntem.

Irina m-a îmbrățișat plângând.

— Îți promit, tata…

Au trecut câteva luni de atunci. Casa s-a vândut greu – cine mai vrea azi o gospodărie veche la țară? Dar banii au ajuns pentru un apartament micuț într-un cartier decent din Pitești. Vlad s-a făcut bine după operație. Ana merge la o școală bună și are prieteni noi.

Eu? Eu stau într-o garsonieră mică la marginea orașului și privesc pe geam cum apune soarele peste blocuri gri. Mi-e dor de pomii mei, de liniștea serilor de vară și de Maria.

Dar când îi văd pe copii râzând împreună la masa noului lor apartament, știu că am făcut ce trebuia.

Totuși mă întreb uneori: oare chiar trebuie să ne rupem rădăcinile ca să le dăm copiilor aripi? Sau există o cale prin care putem păstra trecutul fără să sacrificăm viitorul?