Când Acasă Nu Mai E Acasă: Povestea Unei Împăcări Imposibile

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! vocea mamei răsuna în receptor, spartă de plâns. Era o seară rece de noiembrie, iar eu stăteam pe marginea patului din căminul studențesc, cu manualele împrăștiate în jurul meu. Telefonul acela a rupt tot ce credeam că e stabil în viața mea.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat, simțind deja un nod în gât.

— Tata tău… a plecat. A plecat cu altcineva. O cheamă Ramona, are 25 de ani. Nu știu ce să fac, Ilinca. Nu știu cum să mai respir…

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Tata, Ionel, fusese mereu stâlpul nostru. Omul care venea acasă cu pâine caldă și care mă învățase să merg pe bicicletă pe aleea din fața blocului din Ploiești. Cum putea să facă asta? Cum putea să ne lase?

Am închis ochii și am încercat să-mi amintesc ultima dată când vorbisem cu el. Era grăbit, ca de obicei. — Să fii cuminte la facultate, Ilinca! Să nu-ți pierzi vremea cu băieții! — glumise el. Niciun semn că ar fi urmat să dispară.

În zilele următoare, mama nu mai ieșea din casă. Fratele meu mai mic, Vlad, se închidea în camera lui și asculta muzică la maximum. Eu făceam naveta între București și Ploiești, încercând să țin totul pe linia de plutire. Dar nu reușeam decât să mă simt tot mai străină de propria mea familie.

— Ilinca, trebuie să mergi la cursuri! Nu poți sta aici pentru totdeauna! m-a certat mama într-o dimineață.

— Dar tu? Tu cum te descurci? Cine are grijă de tine?

— Sunt adultă, mă descurc! Du-te la facultate! Nu vreau să-ți ratezi viața din cauza noastră!

Dar viața mea era deja ratată. Nu mai aveam energie pentru nimic. Colegele de cameră mă priveau cu milă când mă întorceam seara târziu, cu ochii umflați de plâns.

Tata nu a mai sunat. Nici măcar de ziua mea. Am aflat de la o vecină că se mutase cu Ramona într-un apartament nou, la marginea orașului. Mama a început să lucreze suplimentar la farmacie ca să poată plăti ratele la casă. Vlad a început să chiulească de la liceu.

Au trecut doi ani până când tata a reapărut. Era o duminică dimineață, iar eu eram acasă pentru weekend. Am auzit soneria și am deschis ușa fără să mă uit pe vizor.

— Bună, Ilinca… a spus el încet, cu ochii în pământ.

Nu l-am recunoscut din prima. Îmbătrânise brusc, avea părul alb și cearcăne adânci.

— Ce cauți aici? am întrebat rece.

— Vreau doar să vorbesc cu voi… Să-mi cer iertare…

Mama a apărut în hol, palidă ca varul.

— Ionel, nu ai ce căuta aici! Ai făcut destul rău!

— Te rog… Vreau doar să vă explic…

— Ce să explici? Că ai ales o fată cu 20 de ani mai tânără decât tine? Că ne-ai lăsat fără niciun sprijin? Că Vlad nu mai vorbește cu nimeni?

Tata s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă. Era prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Am greșit… Am crezut că pot începe o viață nouă… Dar nu am găsit decât goliciune. Ramona m-a părăsit după un an. Sunt singur… Mi-e dor de voi…

Am simțit un val de furie și milă în același timp. Mama s-a retras în bucătărie și a început să spele vasele compulsiv. Vlad a ieșit din cameră și s-a uitat la tata ca la un străin.

— De ce ai venit acum? De ce crezi că poți repara ceva după atâta timp? am izbucnit eu.

— Pentru că sunteți familia mea… Pentru că nu mai am nimic altceva…

A urmat o tăcere apăsătoare. Tata a încercat să ne povestească despre singurătatea lui, despre regretele care îl bântuie noaptea. Dar niciun cuvânt nu părea suficient.

În următoarele luni, tata a încercat să se apropie de noi. Ne invita la cafea, ne trimitea mesaje stângace de „noapte bună”. Mama îl ignora complet. Vlad îi răspundea monosilabic sau îl evita total.

Într-o seară, după ce tata plecase iar cu coada între picioare, mama s-a prăbușit pe canapea lângă mine.

— Ilinca, tu poți să-l ierți?

Am rămas pe gânduri mult timp.

— Nu știu… Poate că da… Dar nu pot uita…

Mama a oftat adânc.

— Oare merită să ne chinuim cu trecutul? Sau ar trebui să-l lăsăm acolo unde e?

M-am uitat la poza noastră veche din sufragerie: eu micuță pe umerii tatei, Vlad râzând lângă noi, mama zâmbind larg. O familie care părea perfectă.

Dar perfecțiunea era doar o iluzie. În realitate, eram trei străini care încercau să-și găsească drumul printre ruinele unei iubiri trădate.

Uneori mă întreb: oare chiar putem ierta orice? Sau unele răni sunt menite să rămână deschise pentru totdeauna?