Când acasă nu mai înseamnă acasă: Povestea Mariei despre pierdere și regăsire
— Maria, iar nu ai spălat vasele? Ce faci toată ziua? vocea lui Radu răsună din sufragerie, tăioasă, ca o lamă rece.
M-am oprit din frecatul unei farfurii, simțind cum mi se strânge stomacul. Mâinile îmi tremurau ușor, iar apa caldă nu reușea să-mi încălzească degetele. Priveam la grămada de vase murdare, la firimiturile de pe masă, la jucăriile împrăștiate ale lui Vlad, băiatul nostru de șase ani. Totul părea să mă apese, să mă strivească sub greutatea unei vieți care nu mai era a mea.
— Am avut grijă de Vlad, am făcut cumpărături, am gătit… am început să răspund, dar vocea mi s-a stins. Ce rost avea? Oricum nu conta.
Radu a oftat zgomotos și a trântit telecomanda pe masă. — Toată lumea face asta, Maria! Nu ești nici prima, nici ultima femeie care are grijă de casă. Dar parcă la noi e mereu haos!
Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. M-am întors cu spatele la el și am continuat să spăl vasele, încercând să-mi ascund durerea. În mintea mea răsunau cuvintele mamei: „Maria, ai grijă să nu-ți pierzi sufletul printre treburi.” Dar cine mai are timp de suflet când fiecare zi e o luptă?
Seara, după ce Vlad a adormit, m-am așezat pe marginea patului și am privit în gol. Radu era deja cu fața spre perete, butonând telefonul. Între noi era un zid invizibil, construit din reproșuri nerostite și vise uitate.
— Radu… ți-aduci aminte când mergeam la teatru? am întrebat încet.
El a ridicat din umeri fără să se întoarcă spre mine. — Nu mai avem timp de prostii din astea. Avem copil, facturi, rate. Nu mai suntem copii.
Am simțit cum ceva se rupe în mine. Unde dispăruse fata care visa să scrie cărți? Care râdea cu prietenele până târziu în noapte? Care dansa în ploaie fără să-i pese că se udă?
A doua zi, la grădiniță, educatoarea lui Vlad m-a întrebat dacă sunt bine. — Păreți obosită, Maria. Dacă aveți nevoie să vorbiți cu cineva…
Am zâmbit forțat și am dat din cap. Dar în drum spre casă am început să plâng. Pe stradă, printre oameni grăbiți și mașini claxonând, lacrimile mi-au curs fără oprire. Nu mai eram eu. Eram doar „mama lui Vlad” și „soția lui Radu”.
Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu — el nemulțumit că nu găsise ciorba caldă pe masă când a venit de la serviciu — am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Am scos din buzunar un carnețel vechi și am început să scriu. Primele rânduri au fost stângace, dar apoi cuvintele au curs: „Mi-e dor de mine. Mi-e dor să fiu ascultată. Mi-e dor să fiu iubită fără condiții.”
Am început să scriu în fiecare seară. Era singurul moment al meu. Scriam despre copilărie, despre visele mele, despre fricile mele. Scriam despre Radu și despre cât de străini devenisem.
Într-o zi, sora mea mai mică, Ioana, a venit pe la noi. A văzut carnețelul pe masă și l-a răsfoit.
— Maria… tu scrii minunat! De ce nu publici undeva?
Am râs amar. — Cine ar vrea să citească despre viața mea banală?
— Nu e banală! Sunt atâtea femei ca tine care se simt pierdute! Poate ai putea ajuta pe cineva.
Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o noapte, am trimis un text anonim pe un forum pentru mame. A doua zi aveam zeci de răspunsuri: femei care plângeau citind povestea mea, care îmi mulțumeau că am avut curajul să spun ce simt.
Radu a aflat întâmplător despre textele mele. A fost furios.
— Ne faci de râs! Ce-o să zică lumea dacă află că nu suntem familia perfectă?
— Dar nu suntem perfecți! am izbucnit eu pentru prima dată după ani de tăcere. Și nici nu vreau să mai pretind!
A urmat o perioadă grea. Radu s-a închis și mai mult în el. Vorbeam doar strictul necesar. Vlad simțea tensiunea și mă întreba des: „Mami, tu ești tristă?”
Într-o zi am decis că nu mai pot continua așa. Am mers la un psiholog. La început mi-a fost rușine — ce-o să zică vecinii dacă mă văd intrând acolo? Dar după primele ședințe am început să respir din nou.
Am început să mă ocup mai mult de mine: am reluat legătura cu prietenele vechi, am mers la un atelier de scriere creativă, am ieșit cu Vlad în parc fără să mă gândesc la ce va zice Radu dacă întârzii cu masa.
Radu a observat schimbarea și a devenit tot mai iritat.
— Acum ai timp de prostii? Cine are grijă de casă?
— Și eu contez! i-am spus într-o seară cu voce tremurată dar fermă. Nu vreau să mă mai pierd!
A urmat o discuție lungă și dureroasă despre tot ce ne-a adus aici: oboseală, frustrări nespuse, lipsa comunicării. Pentru prima dată după mult timp, Radu a plâns în fața mea.
— Și eu m-am simțit singur… Nu știam cum să-ți spun.
Nu s-a rezolvat totul peste noapte. Încă avem zile grele și certuri. Dar acum vorbim mai mult. Încercăm să ne ascultăm unul pe altul. Eu scriu în continuare și uneori îi citesc lui Radu ce scriu.
Poate casa noastră nu va mai fi niciodată ca la început — dar acum știu că pot fi eu însămi fără să-mi fie rușine sau frică.
Mă întreb uneori: câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu deranjăm liniștea casei? Voi ce ați face dacă ați simți că v-ați pierdut pe drum?