Când adevărul doare mai tare decât boala: Povestea mea de tată

— Tata, de ce nu vine mama acasă?
Vocea Ilincăi răsuna slab, ca o frunză tremurândă în vântul rece al serii. Stăteam pe marginea patului ei, cu mâna strânsă pe degetele ei subțiri, încercând să-mi țin lacrimile în spatele unui zâmbet forțat. Era a treia zi de când Ana dispăruse fără urmă, lăsându-ne doar un bilet scurt: „Îmi pare rău. Nu pot să mai stau.”

Nu am știut niciodată ce înseamnă cu adevărat frica până în acea noapte. Nu frica de întuneric sau de necunoscut, ci frica aceea care îți roade sufletul, care te face să te întrebi dacă ai greșit undeva, dacă ai fi putut face ceva diferit. Am încercat să-i ascund Ilincăi adevărul, să-i spun că mama e plecată cu serviciul, că se va întoarce curând. Dar ochii ei mari, căprui, mă priveau cu o maturitate care mă speria.

— O să vină, puiule, i-am șoptit. O să vezi, totul va fi bine.

Dar nu a fost bine. În dimineața următoare, Ilinca a început să se plângă de dureri de burtă. Am crezut că e de la stres, de la lipsa Anei, dar în câteva ore a început să vomite și să facă febră mare. Am fugit cu ea la spital, iar acolo, în salonul rece, cu miros de dezinfectant, am primit vestea care mi-a înghețat sângele: „Domnule Popescu, fiica dumneavoastră are nevoie urgentă de o transfuzie de sânge. Avem nevoie de părinții biologici pentru testare.”

Am dat din cap, sigur pe mine. „Sunt tatăl ei.”

— E nevoie să faceți testele, mi-a spus asistenta, cu o voce blândă, dar fermă.

Au urmat ore de așteptare, de rugăciuni și de speranțe. Când a venit rezultatul, doctorul m-a chemat deoparte. Nu voi uita niciodată privirea lui, amestec de compasiune și jenă.

— Domnule Popescu, rezultatele arată că nu sunteți tatăl biologic al Ilincăi. Îmi pare rău, dar trebuie să găsim urgent mama sau tatăl biologic pentru a salva copilul.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am ieșit pe hol, cu genunchii moi, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Cum să nu fiu tatăl Ilincăi? Cum să nu fie copilul meu, când eu i-am schimbat scutecele, i-am legănat nopțile cu febră, i-am învățat primii pași și primele cuvinte?

Am sunat-o pe Ana de zeci de ori. Nicio veste. Am încercat să dau de părinții ei, de prietenele ei, de colegii de la muncă. Nimeni nu știa nimic. În timp ce Ilinca se lupta cu boala, eu mă luptam cu demonii mei. Mă simțeam trădat, furios, dar mai ales vinovat. Oare am greșit eu cu ceva? Oare Ana a plecat pentru că nu am fost destul de bun?

Într-o seară, când Ilinca dormea, am găsit în sertarul Anei o scrisoare veche, ascunsă sub o grămadă de acte. Era de la un bărbat pe nume Radu. Am citit-o cu mâinile tremurânde: „Nu pot să trăiesc cu gândul că nu o să-mi cunosc niciodată fiica. Te rog, lasă-mă să o văd măcar o dată.”

Am simțit cum ura și disperarea se amestecă în mine. Am căutat numele lui Radu pe Facebook, pe Google, oriunde. L-am găsit într-un final, într-un oraș din Moldova. Am sunat, cu inima cât un purice. A răspuns o voce de bărbat, obosită.

— Alo?

— Bună seara, mă scuzați… Sunt Mihai Popescu. Cred că… cred că sunteți tatăl biologic al Ilincăi. Fetița e grav bolnavă. Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră.

A urmat o tăcere lungă, apoi un oftat adânc.

— Vin. Spuneți-mi unde sunteți.

Radu a ajuns a doua zi. Era un bărbat simplu, cu ochi triști și mâini muncite. Nu ne-am spus prea multe. A făcut testele, iar sângele lui a salvat-o pe Ilinca. Am stat amândoi pe hol, privind prin geamul salonului la fetița care dormea, palidă, dar în viață.

— Îmi pare rău, Mihai, a spus el, cu voce joasă. Nu am știut niciodată dacă să lupt sau să plec. Ana nu mi-a dat voie să mă apropii. Dar am iubit-o pe Ilinca de la distanță, în fiecare zi.

Nu am știut ce să-i răspund. Îl uram, dar în același timp îi eram recunoscător. Fără el, Ilinca nu ar fi supraviețuit. Dar ce urma să fac acum? Cum să-i spun Ilincăi adevărul? Cum să trăiesc cu gândul că toată viața mea a fost o minciună?

După ce Ilinca și-a revenit, am încercat să reiau firul vieții. Dar nimic nu mai era la fel. Vecinii șușoteau, rudele mă priveau cu milă sau cu suspiciune. La școală, Ilinca a început să fie evitată de unii copii, după ce zvonurile au ajuns și acolo. Am simțit pe pielea mea cât de greu e să fii judecat pentru ceva ce nu ai făcut.

Într-o seară, Ilinca a venit la mine, cu ochii plini de lacrimi.

— Tata, tu mă mai iubești?

Am îngenuncheat în fața ei și am strâns-o la piept.

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume, Ilinca. Nimic nu poate schimba asta. Ești fiica mea, indiferent de ce spun testele sau oamenii.

Dar adevărul rămânea acolo, ca o rană deschisă. Ana nu s-a mai întors niciodată. Radu a venit din când în când să o vadă pe Ilinca, dar relația dintre noi a rămas rece, distantă. Am încercat să-i ofer Ilincăi o viață normală, dar mereu simțeam că ne lipsește ceva, că suntem incompleți.

Astăzi, după doi ani, încă mă întreb dacă am făcut bine să-i spun Ilincăi adevărul. Poate că uneori, minciuna e mai ușor de dus decât povara adevărului. Dar nu am vrut să-i fur dreptul de a ști cine este cu adevărat.

Mă uit la Ilinca, care râde în parc cu prietenele ei, și mă întreb: Poate dragostea să vindece rănile pe care le lasă adevărul? Și, dacă adevărul doare atât de tare, merită să-l căutăm cu orice preț?