Când adevărul doare mai tare decât trădarea

— Maria, trebuie să vorbim. Vocea lui Viorel tremura, iar mâinile îi jucau pe cana de cafea, de parcă ar fi vrut să o spargă. Era o seară obișnuită de aprilie, cu miros de ploaie și pași grăbiți pe trotuar. Eu tocmai terminasem de spălat vasele și mă pregăteam să mă uit la serialul meu preferat. Nu știam că viața mea urma să se împartă în două: înainte și după acea discuție.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea. Viorel nu era genul care să dramatizeze. Dacă spunea că trebuie să vorbim, era ceva serios.

A tăcut câteva secunde, apoi a ridicat privirea spre mine. Ochii lui, altădată calzi și siguri, erau acum plini de teamă.

— Te-am înșelat, Maria.

Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. Am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea scaunului. Nu am spus nimic. Nu puteam. În mintea mea se derulau imagini cu noi doi: vacanțele la mare, serile când dansam în bucătărie, certurile mărunte care se terminau mereu cu împăcări dulci.

— Cu cine? am reușit să șoptesc, deși nu știam dacă vreau cu adevărat să aflu.

— Nu contează cu cine, a spus el repede. Contează de ce…

Acele cuvinte m-au lovit mai tare decât orice nume ar fi putut rosti. De ce? De ce ai simțit nevoia să faci asta după treizeci de ani? Ce nu ți-am oferit? Ce nu am fost?

— Maria, nu e vina ta…

— Atunci a cui e? am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Am sacrificat totul pentru familia asta! Am renunțat la jobul meu ca să cresc copiii, am avut grijă de părinții tăi când au fost bolnavi, am pus mereu pe alții înaintea mea!

Viorel a încercat să mă atingă, dar m-am tras înapoi.

— Nu vreau să mă atingi! Nu acum…

A urmat o tăcere apăsătoare. Din camera alăturată se auzea televizorul la volum mic. Fata noastră cea mică, Ioana, era la facultate în Cluj. Băiatul cel mare, Radu, lucra deja în București. Eram doar noi doi și un adevăr care mă sufoca.

— Maria… M-am simțit invizibil. Ani la rând am trăit ca niște colegi de apartament. Vorbeam doar despre facturi, copii și problemele de zi cu zi. Nu mai eram noi…

— Și ai găsit pe altcineva care să te vadă? am întrebat printre suspine.

— Nu e vorba despre ea… E vorba despre mine. Despre golul din mine pe care nu știam cum să-l umplu.

Am izbucnit în plâns. Nu pentru că mă înșelase cu altcineva, ci pentru că nu-mi spusese niciodată cât de singur se simțea lângă mine. Pentru că nu avusesem curajul să ne spunem adevărul până când nu a fost prea târziu.

În zilele următoare am mers ca o umbră prin casă. Am dormit separat. Am evitat să ne întâlnim privirile la micul dejun. Mama m-a sunat și a simțit că ceva nu e în regulă.

— Ce ai pățit, fată? Pari abătută…

— Nimic, mamă… Sunt doar obosită.

Nu puteam să-i spun adevărul. În satul nostru din Prahova, lumea încă judecă femeile care nu-și „țin bărbatul acasă”. Ce-ar fi zis vecina Vasilica sau tanti Florica dacă ar fi aflat?

Într-o seară, Ioana m-a sunat pe video.

— Mamă, ce-ai pățit? Pari tristă…

Am încercat să zâmbesc.

— Nimic, draga mea. Doar dor de tine.

Dar Ioana nu s-a lăsat păcălită.

— V-ați certat cu tata?

Am clătinat din cap și am schimbat subiectul. Nu voiam ca ea sau Radu să sufere pentru greșelile noastre.

Au trecut săptămâni până când am avut curajul să-l privesc din nou pe Viorel fără ură sau dispreț. Într-o dimineață ploioasă, l-am găsit în bucătărie privind pe geam.

— Ce facem acum? am întrebat încet.

A oftat adânc.

— Nu știu… Dar vreau să încercăm să reparăm ce se mai poate.

— Și dacă nu mai putem? Dacă rana asta nu se vindecă niciodată?

A venit lângă mine și mi-a luat mâna în a lui.

— Maria… N-am iubit pe nimeni altcineva decât pe tine. Am greșit enorm, dar vreau să lupt pentru noi.

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel: un amestec de furie, durere și speranță timidă.

Am început terapia de cuplu la insistențele Ioanei. La început mi s-a părut inutil: ce putea schimba un străin între noi? Dar psihologul, doamna Popescu, ne-a ajutat să vorbim despre lucruri pe care le ascunsesem ani la rând sub preșul rutinei.

— Maria, când ai simțit ultima dată că Viorel te vede cu adevărat?

M-am gândit mult la întrebare. Poate când mi-a adus flori fără motiv sau când mi-a scris bilețele haioase lipite pe frigider… Dar toate astea păreau atât de îndepărtate!

Viorel a recunoscut că s-a simțit neimportant și neglijat. Eu am recunoscut că m-am pierdut pe mine însămi în rolul de mamă și soție perfectă și că am uitat cine sunt ca femeie.

Au urmat luni grele: discuții lungi până târziu în noapte, certuri urmate de împăcări stângace, zile când voiam să plec și altele când speram că putem repara totul.

Familia noastră s-a împărțit între cei care credeau că trebuie să-l iert și cei care spuneau că merit mai mult. Prietena mea cea mai bună, Camelia, mi-a spus:

— Maria, dacă-l ierți prea ușor o să creadă că poate face orice!

Dar eu știam că nu e atât de simplu. Trei decenii nu se șterg cu buretele. Nici iubirea, nici trădarea.

Astăzi încă suntem împreună. Încercăm să reconstruim ceva ce credeam pierdut pentru totdeauna. Nu știu dacă voi putea ierta complet vreodată sau dacă rana asta va rămâne mereu acolo ca o cicatrice nevindecată.

Dar știu sigur un lucru: cel mai tare doare nu cu cine te trădează cineva, ci de ce ajunge acolo. Și mă întreb: câți dintre noi avem curajul să spunem ce ne doare înainte ca totul să fie prea târziu?