Când am aflat că fiul meu nu e al meu: Povestea unei mame între adevăr și iubire

— Nu se poate, nu se poate, nu se poate! am repetat în șoaptă, cu telefonul strâns între palme, simțind cum inima mi se sparge în piept. Vocea rece a asistentei de la maternitatea din București încă îmi răsuna în urechi: „Doamnă Irina, trebuie să veniți urgent la spital. Avem motive să credem că a avut loc o confuzie la naștere.”

Eram singură în bucătărie, cu Vlad dormind liniștit în pătuțul lui, la doar două luni după ce l-am adus acasă. Îl priveam adesea ore întregi, minunându-mă de fiecare gest, fiecare zâmbet, fiecare scâncet. După cinci ani de tratamente, lacrimi și rugăciuni, credeam că Dumnezeu mi-a ascultat ruga. Dar acum… Acum totul părea o farsă crudă.

— Doru, trebuie să vii acasă. Acum! am spus la telefon, cu vocea tremurândă.

Soțul meu a ajuns în mai puțin de zece minute. Nu l-am văzut niciodată atât de palid. A ascultat totul fără să spună nimic, apoi a mers direct la Vlad și l-a luat în brațe. L-am privit cum îi mângâie capul mic și am simțit un val de furie și neputință.

— Dacă nu e al nostru? Ce facem? am întrebat, cu lacrimi șiroindu-mi pe obraji.

— E copilul nostru, Irina. Indiferent ce spun ei. Dar trebuie să aflăm adevărul.

A doua zi am ajuns la spital. Ne-au condus într-un birou mic, unde o doamnă doctor ne-a explicat că, din cauza unei erori rare, există suspiciunea că bebelușii au fost schimbați la naștere. Ne-au propus testul ADN. Am semnat hârtiile cu mâna tremurândă.

Au urmat zile de coșmar. Nu puteam să dorm, nu puteam să mănânc. Îl priveam pe Vlad și mă întrebam: dacă nu e al meu, oare îl voi mai putea iubi la fel? Doru încerca să mă liniștească, dar îl simțeam și pe el sfâșiat între speranță și groază.

Rezultatul a venit într-o dimineață ploioasă de aprilie. Doctorița ne-a privit cu milă și ne-a spus încet:

— Vlad nu este copilul dumneavoastră biologic.

Am simțit că mă prăbușesc. Doru m-a prins înainte să cad. Am plâns amândoi acolo, în biroul acela străin, ca niște copii pierduți.

— Ce facem acum? am întrebat printre sughițuri.

— Cealaltă familie a fost anunțată. Și ei au trecut prin același șoc. Aveți dreptul să vă cunoașteți copilul biologic… dar decizia finală vă aparține.

În zilele care au urmat, am trăit un coșmar dublu: durerea pierderii și spaima întâlnirii cu necunoscutul. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea pentru că nu voiam să-l pierd pe Vlad. M-am întrebat dacă pot iubi un copil pe care nu l-am ținut niciodată în brațe.

Prima întâlnire cu familia Stoica a fost stângace și dureroasă. Ei aveau o fetiță – Ana – care semăna izbitor cu Doru. Am simțit un gol în stomac când am văzut-o. Mama ei, Camelia, plângea fără oprire.

— Nu știu ce să facem… Cum putem repara așa ceva? a spus ea printre lacrimi.

Am stat ore întregi împreună, povestind despre copii, despre visele noastre spulberate. Am decis să facem schimb de poze, să ne vizităm reciproc, dar niciunul dintre noi nu era pregătit pentru un schimb total.

În lunile care au urmat, viața noastră s-a transformat într-un carusel de emoții contradictorii. Vlad era tot băiețelul meu – îi știam fiecare pliu al pielii, fiecare sunet al râsului. Dar Ana… Ana era parte din mine și din Doru, o vedeam crescând în altă casă.

Familia mea nu a înțeles nimic.

— Cum adică nu vrei să-ți iei copilul înapoi? E sângele tău! a țipat mama într-o seară.

— Și Vlad ce e? Nu e tot copilul meu? am răspuns eu disperată.

Doru era prins între mine și părinții lui, care insistau să „reparăm greșeala”. Am început să ne certăm aproape zilnic. Dragostea noastră părea că se destramă sub povara acestei alegeri imposibile.

Într-o zi, Camelia m-a sunat:

— Irina… Ana plânge după tine. De când v-a văzut, te visează noaptea. Poate ar trebui să petreci mai mult timp cu ea…

M-am dus la ei acasă cu inima frântă. Ana m-a luat de mână fără teamă și mi-a spus:

— Tu ești mama mea din vis?

Am izbucnit în plâns și am strâns-o la piept. În acel moment am știut că iubirea nu are reguli – că poți iubi doi copii diferit și totuși la fel de mult.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad crește lângă noi, iar Ana vine des la noi acasă – uneori rămâne peste noapte, alteori doar pentru o îmbrățișare. Suntem două familii unite printr-o greșeală tragică și printr-o iubire care nu ține cont de sânge sau de legi.

Uneori mă întreb: oare ce înseamnă cu adevărat să fii mamă? Sângele sau inima? Poate că răspunsul e undeva între ele… Sau poate fiecare dintre noi trebuie să-l caute singur.