Când am căzut la masa de duminică: Povestea unei mame epuizate și a unei familii la răscruce

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! am șoptit printre dinți, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în frâu, cu Vlad în brațe, care plângea neîncetat. Era deja a treia oară când îi ceream ajutorul în acea zi, iar el, ca de obicei, ridica din umeri și se refugia în discuțiile cu fratele lui la masa de duminică.

Mirosul de sarmale și râsetele celorlalți păreau să mă izoleze și mai tare. Mama lui Radu mă privea cu o sprânceană ridicată, ca și cum ar fi vrut să-mi spună că nu sunt destul de bună pentru fiul ei. Simțeam cum mi se taie picioarele, dar nu voiam să par slabă. Vlad plângea tot mai tare, iar eu încercam să-l liniștesc legănându-l pe picioare, cu ochii închiși de oboseală.

— Lasă-l jos, că se răsfață! a spus soacra mea, cu voce tăioasă. — Copiii trebuie să plângă, așa se întăresc!

M-am uitat la Radu cu disperare. El nici măcar nu s-a uitat spre mine. Își turna vin în pahar și râdea la o glumă spusă de fratele lui, Mihai. Simțeam cum mă sufoc. În ultimele luni, viața mea se redusese la alăptat, schimbat scutece și nopți nedormite. Radu venea târziu acasă și spunea mereu că e obosit. Dar eu? Eu nu aveam voie să fiu obosită?

— Radu, te rog… măcar acum, ia-l puțin pe Vlad, am nevoie să merg la baie, am spus încet, aproape implorând.

A oftat teatral și a luat copilul fără tragere de inimă. Am fugit la baie și m-am privit în oglindă: cearcăne adânci, ochi roșii, părul prins la repezeală. Cine sunt eu? Unde e fata veselă care râdea la glumele lui Radu?

Când m-am întors la masă, Vlad plângea și mai tare. Radu mi l-a întins imediat:

— Nu știu ce are, fă ceva!

Am simțit cum lumea se învârte în jurul meu. Am apucat să spun doar „Nu mai pot…” și totul s-a făcut negru.

Când m-am trezit, eram întinsă pe canapea, cu mama mea lângă mine. Toți ceilalți se uitau la mine ca la un animal rănit. Radu părea speriat, dar și jenat.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încet.

— Ai leșinat, draga mea… Ești epuizată! a spus mama.

Soacra mea a dat ochii peste cap:

— Eh, pe vremea mea făceam copii și mergeam la câmp a doua zi!

M-am ridicat încet și am simțit o furie mocnită crescând în mine. De ce trebuie să fiu mereu puternică? De ce nimeni nu vede cât de greu îmi este?

Seara, după ce toți au plecat, l-am întrebat pe Radu:

— Tu chiar nu vezi cât de greu îmi este? Chiar nu poți să mă ajuți?

A oftat din nou:

— Și eu sunt obosit! Muncesc toată ziua!

— Dar eu? Eu nu muncesc? Crezi că e ușor să ai grijă de un copil non-stop?

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

— Poate… poate ar trebui să mergi la mama ta câteva zile, să te odihnești…

M-am simțit trădată. Nu voiam să fug. Voiam doar să fim o echipă.

În acea noapte am plâns în tăcere lângă Vlad. M-am gândit la toate momentele frumoase cu Radu: cum m-a cerut de soție pe malul Dunării, cum am râs împreună când am aflat că sunt însărcinată… Unde s-au dus toate astea?

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu el:

— Radu, dacă nu ne schimbăm ceva între noi, nu știu cât mai pot rezista. Nu vreau ca Vlad să crească într-o familie unde mama e mereu tristă și tatăl absent.

A tăcut mult timp.

— Nu știu ce să fac… N-am văzut niciodată altfel acasă la noi. Tata nu se băga niciodată la copii…

— Poate tocmai asta trebuie să schimbăm! Nu vreau ca Vlad să creadă că doar mama trebuie să se sacrifice!

Au urmat zile grele. Radu a început să încerce: schimba scutece stângaci, îl legăna pe Vlad când plângea. Era stângaci și uneori părea că face totul doar ca să nu mă mai plâng. Dar era un început.

Familia lui însă continua să mă critice subtil: „Nu-l răsfăța!”, „Lasă-l să plângă!”, „Pe vremea noastră nu existau depresii!”

Am început să citesc despre depresia post-natală și mi-am dat seama că nu sunt singură. Am găsit un grup de sprijin online unde alte mame povesteau aceleași lucruri: soți absenți, familii care nu înțeleg, presiunea de a fi perfecte.

Într-o seară, după ce Vlad adormise greu, l-am întrebat pe Radu:

— Tu mă mai iubești?

S-a uitat lung la mine:

— Da… dar nu știu dacă mai știu cum să arăt asta.

Am plâns amândoi atunci. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou aproape.

Nu știu dacă familia noastră va rezista sau dacă vom reuși să ne regăsim cu adevărat. Dar știu că nu mai vreau să tac și să sufăr singură.

Oare câte femei trec prin asta fără ca cineva să le audă? Oare chiar trebuie să ajungem la limită ca cineva să ne vadă? Voi ce ați face în locul meu?