Când am crezut că dragostea la 60 de ani e un basm, dar realitatea m-a trezit brusc

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Vocea Arianei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu mâinile tremurânde pe cana de porțelan. Avea ochii aceia verzi, încăpățânați, moșteniți de la tatăl ei, care mă priveau acuzator.

— Ariana, nu ești tu în pielea mea. Am dreptul să fiu fericită, am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Dar adevărul era că nici eu nu știam dacă fericirea asta era reală sau doar o iluzie pe care mi-o vindeam singură.

Totul a început acum doi ani, când l-am cunoscut pe Doru la o nuntă în Focșani. Era văduv, cu ochii blânzi și un zâmbet cald, care părea să-mi promită alinare după atâția ani de singurătate. Am dansat împreună un vals stângaci, iar el mi-a spus: „Nora, viața nu se termină la 60 de ani. Hai să ne dăm o șansă.”

Am râs atunci, rușinată ca o adolescentă. Nu credeam că voi mai simți vreodată fluturi în stomac. Dar Doru a insistat: telefoane zilnice, plimbări prin parc, mici atenții. M-am simțit din nou femeie, nu doar mama Arianei sau bunica lui Vlad.

Când i-am spus Arianei că vreau să mă recăsătoresc, a izbucnit: „Mamă, tu nu vezi că omul ăsta vrea doar să profite? Ce-ți trebuie la vârsta asta?” Am încercat să-i explic că nu e vorba de bani sau de singurătate, ci de nevoia mea de a fi iubită. Dar ea nu m-a crezut niciodată pe deplin.

Nunta noastră a fost modestă: câțiva prieteni vechi, rudele lui Doru și Vlad, nepotul meu care s-a uitat tot timpul la telefon. Am simțit un gol când Ariana a lipsit, invocând „probleme la serviciu”. Dar am sperat că timpul va vindeca totul.

Primele luni cu Doru au fost ca un vis: dimineți cu miros de cafea și pâine prăjită, seri cu povești despre tinerețea lui la țară. Dar încet-încet, au început să apară fisurile. Doru era gelos pe relația mea cu Ariana: „De ce vorbești cu ea zilnic? Nu vezi că te manipulează?”

Apoi au apărut discuțiile despre bani. Doru voia să vindem apartamentul meu din București și să ne mutăm la el în Focșani. „Aici e liniște, Nora! Ce-ți trebuie agitația orașului?” Dar eu nu voiam să renunț la tot ce construisem o viață întreagă.

Într-o seară ploioasă, am avut prima ceartă adevărată. Doru a ridicat vocea:
— Tu nu mă respecți! Tot timpul te gândești la fata ta!
— E copilul meu! Cum vrei să mă port?
— Să fii soția mea înainte de toate!

Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit prinsă între două lumi: una nouă, promițătoare dar nesigură, și alta veche, familiară dar plină de compromisuri.

Ariana mă suna tot mai rar. Când venea în vizită, Doru găsea mereu motive să plece din casă sau să facă remarci acide:
— Iar a venit domnișoara cu pretenții?
Odată chiar i-a spus:
— Dacă tot vii aici, poate aduci și tu ceva pentru casă!
Ariana s-a ridicat brusc și a plecat fără să spună nimic.

Într-o zi am găsit-o pe Ariana plângând în mașină în fața blocului meu:
— Mamă, nu mai pot… Simt că te pierd.
Am strâns-o în brațe și am simțit cât de mult greșisem față de ea. Dar ce puteam face? Să renunț la Doru? Să rămân singură din nou?

Timpul trecea și mă simțeam tot mai izolată. Prietenele mele mă evitau – unele mă invidiau pentru curajul meu, altele mă compătimeau. La biserică lumea șoptea:
— Uite-o pe Nora… S-a măritat la bătrânețe! Ce-o fi fost în capul ei?

Într-o seară târzie, Doru a venit acasă nervos:
— Am vorbit cu băiatul meu. Zice că ar trebui să ne gândim la viitor… Poate ar fi bine să vindem apartamentul tău și să-l ajutăm pe el cu un avans la casă.
M-am uitat la el șocată:
— Cum poți să ceri asta? E tot ce am!
— Nora, suntem familie acum! Trebuie să ne ajutăm copiii!

Atunci am realizat cât de mult mă schimbasem pentru el și cât de puțin îi păsa cu adevărat de mine. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, privind fotografiile cu Ariana mică și întrebându-mă unde greșisem.

A doua zi am făcut bagajele și m-am întors la apartamentul meu din București. Doru a încercat să mă oprească:
— O să regreți! Nimeni nu te va mai iubi ca mine!
Dar eu știam deja adevărul: iubirea nu înseamnă sacrificiu fără limite.

Ariana m-a primit cu brațele deschise. Am plâns împreună mult timp. Mi-a spus:
— Mamă, ai făcut ce trebuia. Nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic.

Acum stau singură în apartamentul meu mic, dar simt o liniște pe care n-am mai avut-o demult. Privesc pe geam cum trec oamenii grăbiți și mă întreb: oare câți dintre noi își sacrifică liniștea pentru o iluzie? Merită vreodată să renunți la tine pentru promisiunea unei iubiri târzii?

Poate că fericirea nu vine mereu sub forma pe care ne-o imaginăm… Voi ce credeți? Ați risca totul pentru o nouă șansă sau v-ați păstra liniștea sufletească?