Când am crezut că la 60 de ani începe basmul, dar am descoperit adevărul crud

— Mamă, tu chiar vrei să faci asta? Vocea Ioanei, fiica mea, tremura între furie și neputință. Stătea în pragul ușii, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină. Mă uitam la ea, încercând să-mi găsesc cuvintele. Aveam 60 de ani și inima îmi bătea ca la 20. Ilie mă ceruse de soție cu o lună în urmă, iar eu spusesem „da” fără să clipesc. După atâția ani de singurătate, după ce soțul meu, Gheorghe, murise pe neașteptate, crezusem că nu voi mai simți niciodată fluturi în stomac. Dar Ilie era altfel: blând, atent, cu un zâmbet cald care mă făcea să uit de riduri și de griji.

— Ioana, nu pot să trăiesc doar pentru tine. Și eu am dreptul la fericire, am spus încet, dar hotărât.

Ea a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în sufrageria mică din apartamentul nostru din Pitești, cu perdelele mișcându-se ușor în vântul de aprilie. Am plâns atunci, dar nu m-am răzgândit.

Nunta a fost mică, cu rudele apropiate și câțiva prieteni vechi. Ioana a venit, dar a stat retrasă într-un colț, cu privirea pierdută. Ilie era fericit, iar eu mă agățam de speranța că timpul îi va vindeca rănile fiicei mele.

Primele luni au fost ca un vis. Ne plimbam prin parc, găteam împreună, râdeam la filme vechi românești. Dar încet-încet, realitatea a început să-și arate colții. Ilie avea doi fii dintr-o căsnicie anterioară: Doru și Vlad. Nu i-am cunoscut decât după nuntă. Doru era rece și distant, iar Vlad părea mereu grăbit și nemulțumit.

— Mama lor nu ar fi acceptat niciodată așa ceva, mi-a spus Doru într-o seară când am încercat să-l invit la masă.

M-am simțit ca o intrusă în propria mea viață. Ilie încerca să facă pace între noi, dar tensiunea plutea în aer la fiecare întâlnire de familie. Ioana nu mai venea pe la noi decât rar și atunci doar pentru a-mi spune cât de mult s-a schimbat totul.

— Nu mai ești mama pe care o știam eu! îmi striga uneori.

Într-o zi, Ilie a venit acasă abătut. Fusese dat afară de la serviciu. Pensia lui era mică, iar eu încă lucram ca bibliotecară la școala din cartier. Am început să simt povara cheltuielilor pe umerii mei. Ilie devenea tot mai irascibil.

— De ce nu vorbești cu Ioana să ne ajute? Are salariu bun la bancă! m-a repezit într-o seară.

— Nu pot să-i cer asta! E fiica mea, nu portofelul nostru!

Certurile au devenit tot mai dese. Doru și Vlad au început să vină mai des, dar nu pentru a ne vizita, ci pentru a-l convinge pe Ilie să vândă apartamentul și să împartă banii.

— Tata, ai dreptul la jumătate! Nu lăsa totul pe numele ei! îi șoptea Vlad când credea că nu aud.

M-am simțit trădată. Apartamentul era moștenirea Ioanei, casa în care crescusem-o singură după ce Gheorghe murise într-un accident stupid de muncă. Acum totul părea să se destrame sub ochii mei.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Ioana a venit la mine plângând.

— Mamă, nu mai pot! Nu pot să te văd cum te pierzi printre străini! De ce ai făcut asta?

Am izbucnit și eu în plâns.

— Pentru că mi-a fost frică să rămân singură! Pentru că am crezut că merit și eu o șansă la fericire!

Am stat îmbrățișate mult timp, fără să spunem nimic. În acea noapte am realizat cât de mult greșisem: nu pentru că m-am recăsătorit, ci pentru că am crezut că dragostea la bătrânețe e un basm fără umbre.

Ilie s-a schimbat tot mai mult. A început să bea. Într-o seară m-a împins când i-am spus că nu avem bani pentru încă o sticlă de vin.

— Ești o zgârcită! Nici măcar atât nu poți să-mi dai!

Atunci am știut că trebuie să pun capăt. A doua zi am plecat la Ioana cu două valize și inima frântă.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața alături de fiica mea. Încerc să mă iert pentru greșelile făcute și să cred din nou în mine.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi credem că vârsta ne protejează de iluzii? Oare cât curaj ne trebuie să recunoaștem că putem greși oricând? Voi ce ați fi făcut în locul meu?