Când am întâlnit-o pe Violeta la casa de marcat: Povestea unei iubiri pierdute și a unei a doua șanse

— Nu pot să cred că ești tu, Violeta… am șoptit, cu mâinile tremurânde pe coșul de cumpărături, în timp ce privirea mi se bloca pe chipul ei. Era la doar doi pași de mine, la casa de marcat 5 din Carrefour-ul unde obișnuiam să venim împreună, cu ani în urmă, când încă eram o familie. Părul ei era mai scurt acum, ochii la fel de verzi, dar parcă mai obosiți. În spatele ei, un băiețel cu ochii mari și triști ținea strâns o pungă de biscuiți.

— Bună, Radu… vocea ei era stinsă, ca o adiere care abia îndrăznește să tulbure aerul. Nu mă așteptam să te văd aici.

Am simțit cum tot sângele mi se urcă în obraji. Nu știam dacă să zâmbesc sau să fug. În mintea mea s-au derulat toate certurile noastre, toate serile în care am plecat trântind ușa, lăsând-o singură cu Mara, fiica noastră. Și apoi divorțul — rece, tăios, ca o operație făcută fără anestezie.

— Ai… ai nevoie de ajutor? am întrebat, încercând să par calm.

A dat din cap că nu. Băiețelul s-a uitat la mine curios. M-am întrebat dacă e copilul ei sau doar un nepot. Nu am avut curaj să întreb.

— Cum e Mara? am rostit încet, aproape rușinat.

Violeta a oftat. — E bine. E la facultate acum. Nu prea vrea să vorbească despre tine…

M-a durut mai tare decât m-aș fi așteptat. M-am gândit la toate mesajele la care nu am răspuns, la zilele de naștere ratate, la promisiunile făcute și uitate. Am vrut să spun ceva, orice, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Știi… am început eu, dar ea m-a întrerupt:

— Radu, nu e locul aici. Poate… poate ne vedem cândva la o cafea? Să vorbim ca doi oameni mari.

Am dat din cap, simțind cum inima mi se strânge. Am schimbat numerele de telefon rapid, ca doi străini care nu vor să fie văzuți împreună prea mult timp.

În acea seară nu am putut dormi. M-am plimbat prin apartamentul meu mic din Drumul Taberei, privind pozele vechi cu Mara și Violeta. M-am întrebat unde am greșit atât de tare încât totul s-a rupt atât de definitiv. Mi-am amintit cum urlam unul la altul pentru nimicuri — facturi neplătite, cine reci, oboseală și frustrări adunate din lipsa banilor și a timpului.

A doua zi i-am scris un mesaj: „Violeta, vreau să ne vedem. Chiar vreau să repar ce se mai poate.”

Mi-a răspuns după câteva ore: „Ne vedem mâine la ora 6, la cafeneaua de lângă parc.”

Am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme. Mi-am comandat o cafea amară și am privit oamenii care treceau grăbiți pe lângă geam. Când a intrat Violeta, am simțit că timpul s-a oprit pentru o clipă.

— Radu… nu știu ce vrei să repari. Au trecut ani. Mara nu te mai caută pentru că a suferit prea mult. Eu… m-am obișnuit cu viața fără tine.

Am simțit cum mă sufoc. — Știu că am greșit enorm. Am fost egoist și laș. Dar vreau măcar să încerc să fiu un tată mai bun pentru Mara. Să-i spun că îmi pare rău.

Violeta m-a privit lung. — Nu poți șterge totul cu un „îmi pare rău”. Dar poți începe prin a fi prezent acum.

A urmat o tăcere grea. În jurul nostru lumea râdea, paharele ciocneau vesel pe mese. Pentru noi însă timpul curgea altfel — lent și dureros.

— Știi ce doare cel mai tare? Că ai ales mereu să pleci când era greu. N-ai luptat pentru noi, Radu.

M-am uitat în jos, rușinat. — N-am știut cum să lupt… Am crezut că dacă fug, scap de vinovăție. Dar nu scap niciodată.

— Poate ar trebui să-i scrii Marei o scrisoare. Să-i spui tot ce n-ai avut curajul să-i spui față în față.

Am dat din cap și am simțit pentru prima dată după mult timp că există o cale spre iertare — nu neapărat spre împăcare, dar spre liniște.

În zilele următoare am scris și rescris scrisoarea pentru Mara de zeci de ori. I-am povestit despre fricile mele, despre cât de mult mi-a lipsit și cât regret că nu am fost acolo când avea nevoie de mine. Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o la Violeta acasă.

Au trecut două săptămâni până când Mara mi-a trimis un mesaj scurt: „Am citit scrisoarea. Nu știu dacă pot ierta totul acum, dar apreciez că ai încercat.”

Am plâns ca un copil în acea seară. Pentru prima dată după ani întregi am simțit că pot respira din nou.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Relația cu Mara e încă fragilă, iar cu Violeta vorbim rar și politicos. Dar știu că fiecare pas mic contează.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu regrete pe care nu avem curajul să le înfruntăm? Oare chiar putem repara trecutul sau doar învățăm să trăim cu el? Poate că iertarea începe atunci când avem curajul să spunem „îmi pare rău”, chiar dacă e prea târziu.