Când am plecat în Italia: Povestea anilor pierduți și a cuvintelor nerostite

— Nu înțelegi, mamă! Nu ai fost aici când am avut nevoie de tine! Rareș își ridică vocea, iar ochii lui căprui mă privesc cu o furie pe care nu i-am mai văzut-o niciodată. Mă uit la el, băiatul meu devenit bărbat, și simt cum mi se strânge inima. Îmi amintesc de ziua în care am plecat din satul nostru din Bacău, cu două valize și o promisiune: „Mă întorc repede, să avem și noi o viață mai bună.”

Dar repede-ul acela s-a transformat în ani. Ani în care Rareș a crescut fără mine, iar eu am spălat bătrâni în Italia, am făcut curățenie prin case străine și am trimis fiecare leu acasă. Îmi amintesc cum îi cumpăram jucării scumpe de Crăciun, sperând că vor umple golul lăsat de absența mea. Dar niciun PlayStation nu poate înlocui o mamă.

— Rareș, știu că am greșit… încerc să spun, dar el mă întrerupe.

— Nu știi nimic! Tu ai ales să pleci! Pe mine m-ai lăsat cu bunica, cu promisiuni și telefoane scurte. Ai ratat tot: serbări, zile de naștere, primul meu gol la fotbal… Tot!

Îmi mușc buza să nu plâng. Îmi amintesc de serile în care vorbeam cu el pe WhatsApp, încercând să-i spun cât de mult îl iubesc. Dar semnalul era prost, iar el era mereu grăbit. „Bine, mamă, te pup!” și gata. Mă simțeam ca o străină în viața propriului copil.

În Italia, viața nu era deloc cum visam. Dormeam într-o cameră mică, cu alte două femei din Moldova. Muncă de dimineață până seara. Uneori mă întrebam dacă merită sacrificiul. Dar când primeam poze cu Rareș zâmbind, îmi spuneam că da. Pentru el fac totul.

Când m-am întors acasă după șapte ani, Rareș era deja adolescent. Nu mai avea nevoie de jucării, ci de răspunsuri. M-a privit ca pe o străină. Încercam să-l iau în brațe, dar el se ferea.

— De ce ai stat atât? De ce nu te-ai întors mai devreme? mă întreba într-o seară.

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic că banii nu ajungeau niciodată? Că fiecare lună promiteam că e ultima? Că mi-era rușine să mă întorc fără nimic?

Mama mea, bunica lui Rareș, încerca să-l liniștească:

— Mamă-ta a făcut totul pentru tine! Să nu uiți asta!

Dar Rareș nu voia să audă. El voia o mamă prezentă, nu una la telefon.

Anii au trecut și Rareș a intrat la facultate la Iași. Eu am rămas în sat, încercând să repar ce se mai putea repara. Îi găteam mâncărurile preferate când venea acasă, îi puneam bani în buzunar pe ascuns. Dar distanța dintre noi rămânea.

Într-o zi, l-am auzit vorbind cu prietena lui la telefon:

— Nu știu dacă pot avea încredere în cineva… Mama mea m-a lăsat singur când eram mic.

M-a durut mai tare decât orice reproș direct. Am intrat în camera lui și am încercat să vorbim.

— Rareș, știu că te-am rănit… Dar am făcut tot ce am putut. Poate nu a fost suficient. Poate am greșit drumul… Dar te iubesc mai mult decât orice pe lume.

El s-a uitat la mine lung și a oftat:

— Poate într-o zi o să pot să te iert. Dar acum… încă doare.

Am ieșit din cameră cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am întrebat de mii de ori dacă a meritat. Dacă banii trimiși acasă au compensat lipsa mea. Dacă sacrificiul meu a fost un dar sau o povară pentru el.

Astăzi, când îl văd pe Rareș adult, independent, dar rece cu mine, mă gândesc la toate mamele plecate prin străinătate pentru un trai mai bun. La toți copiii rămași acasă cu doruri și goluri în suflet.

Oare există vreun drum înapoi spre sufletul copilului tău? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?