Când am plecat să muncesc în Italia, fiica mea a rămas cu sufletul gol

— Nu vreau să mai aud de tine! Ai ales banii în locul meu!
Vocea Ioanei, fiica mea, răsună și acum în mintea mea ca un ecou dureros. Avea 30 de ani când mi-a spus asta, dar eu am simțit că timpul s-a oprit atunci când am plecat din România, lăsând-o pe ea, la doar 12 ani, în grija mamei mele.

Era o seară rece de noiembrie, iar eu împachetam ultimele haine într-o valiză veche, cu fermoarul stricat. Ioana stătea pe marginea patului, cu ochii roșii de plâns. — Mama, tu chiar pleci? Nu mă mai iubești?

Mi s-a rupt sufletul. Cum să-i explic unui copil că nu plec pentru că nu o iubesc, ci tocmai pentru că o iubesc prea mult ca să o las să crească în lipsuri? După divorțul de Mihai, tatăl ei, care căzuse pradă alcoolului și nu mai era decât o umbră a omului pe care îl cunoscusem, am rămas singure. Salariul meu de vânzătoare la magazinul alimentar abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Facturile se adunau, iar într-o zi am găsit un bilet de evacuare lipit pe ușă.

— Nu avem altă soluție, mama, mi-a spus bunica Ioanei. Du-te și fă-ți un rost acolo. Eu am grijă de fată.

Am plecat în Italia cu inima frântă. Primele luni au fost un coșmar: spălam bătrâni, făceam curățenie în case străine și plângeam noaptea în pernă. Îi trimiteam Ioanei bani lunar și îi cumpăram haine frumoase de la second-handurile din Roma. Îi scriam scrisori lungi, dar răspunsurile ei erau tot mai scurte: „Sunt bine. Mi-e dor.”

Anii au trecut. Ioana a crescut fără mine. Am ratat serbările școlare, zilele ei de naștere și momentele când avea nevoie de o mamă să-i spună că totul va fi bine. Când am reușit să-mi iau concediu după trei ani și am venit acasă, am găsit-o schimbată: tăcută, retrasă, cu privirea rece.

— De ce nu m-ai luat cu tine? m-a întrebat într-o seară, când încercam să-i pun o eșarfă nouă la gât.
— Nu puteam, iubita mea… Nu aveam unde să stăm acolo. Era greu și pentru mine.
— Dar eu aveam nevoie de tine aici!

M-am simțit vinovată pentru fiecare lacrimă a ei. Încercam să compensez cu bani și cadouri, dar distanța dintre noi creștea. Când a intrat la liceu, a început să se răzvrătească: chiulea de la ore, venea târziu acasă și nu-mi răspundea la telefon.

Bunica încerca să țină lucrurile sub control, dar era bătrână și obosită. Într-o zi m-a sunat plângând:
— Nu mai pot, Maria! Fata asta nu mă ascultă deloc! Are nevoie de tine!

Am vrut să renunț la tot și să mă întorc acasă, dar dacă făceam asta pierdeam tot ce construisem pentru ea: banii de facultate, apartamentul pe care îl plăteam în rate… Am rămas prinsă între două lumi: una în care eram doar o umbră pentru copilul meu și alta în care eram „doamna Maria”, femeia care avea grijă de bătrâni străini.

Când Ioana a terminat liceul și a intrat la facultate la Cluj, am simțit o mândrie amară. Am venit la festivitatea de absolvire cu un buchet mare de flori. Ea m-a privit rece:
— Mulțumesc pentru bani, dar nu poți cumpăra timpul pierdut.

Anii au trecut. Ioana s-a mutat la București și s-a angajat la o firmă mare. Eu m-am întors definitiv acasă când am ieșit la pensie. Am încercat să refacem legătura pierdută: i-am gătit prăjiturile preferate, am invitat-o la plimbări prin parc… Dar ea părea mereu grăbită sau absentă.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am sunat-o:
— Ioana, hai să bem o cafea împreună… Mi-e dor de tine.
— Nu pot azi, mamă. Am treabă.
— Poate mâine?
— Nu știu… Vedem.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am uitat la poza ei micuță din portofel: zâmbea larg, cu două codițe împletite. Unde dispăruse copilul meu vesel? Unde dispăruse mama care îi citea povești seara?

Într-o zi mi-am făcut curaj și am mers la București fără să-i spun. Am așteptat-o la ieșirea din birou. Când m-a văzut, a oftat:
— Ce cauți aici?
— Vreau doar să te văd… Să vorbim.
— Despre ce? Despre cum m-ai lăsat singură când aveam nevoie de tine?

M-am prăbușit pe o bancă și am început să plâng. Oamenii treceau pe lângă noi fără să ne bage în seamă.
— Ioana… Am făcut tot ce am putut ca să-ți fie bine…
— Poate ai făcut ce ai putut pentru tine! Eu voiam doar o mamă!

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură pe bancă, cu sufletul gol.

Acum stau în apartamentul mic din Ploiești și mă uit la telefon sperând că într-o zi va suna și va spune: „Mamă, hai să vorbim.” Mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă am pierdut totul încercând să-i ofer totul material.

Oare câți dintre noi au făcut alegeri asemănătoare? Oare copiii noștri ne vor ierta vreodată pentru absența noastră? Sau rănile acestea nu se vor vindeca niciodată?