Când am spus prima dată „nu” mamei mele: Povestea unei eliberări amare

— Ioana, nu mă lăsa singură! — vocea mamei răsuna în receptor, tremurată, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o rugăciune. Era seară târzie, iar eu stăteam pe marginea patului din garsoniera mea mică din Iași, cu telefonul lipit de obraz și inima strânsă ca un pumn. Pe geam se vedeau luminile orașului, dar în mintea mea era doar întuneric și o singură întrebare: pot să fiu eu însămi fără să-mi rănesc mama?

Am crescut în satul Rădeni, unde fiecare zi era la fel: dimineața la câmp, după-amiaza la animale, seara la povești cu vecinii. Mama, Maria, era stâlpul casei — o femeie puternică, dar obosită de griji. Tata murise când aveam doisprezece ani, iar de atunci am rămas doar noi două, legate printr-o dragoste care uneori mă sufoca.

— Ioana, nu te duce la oraș! Ce să faci tu acolo? Cine are grijă de mine? — îmi spunea mereu, cu ochii umezi și mâinile crăpate de muncă. Dar eu simțeam că mă sting în satul acela mic, unde toată lumea știa totul despre toți și unde visurile mele păreau ridicole.

Într-o zi de toamnă, mi-am făcut bagajul pe furiș. Mama plângea în prag, iar eu nu puteam să o privesc în ochi. — O să mă întorc, promit! — am spus, dar nici eu nu credeam în promisiunea asta. În Iași, totul era nou: străzi aglomerate, oameni grăbiți, libertate. Dar și singurătate.

Primele luni au fost un chin. Mă simțeam vinovată pentru fiecare zâmbet pe care îl aveam aici. Mama mă suna zilnic: — Ai mâncat? Ți-ai găsit de lucru? Când vii acasă? — iar eu răspundeam mecanic, încercând să nu-i aud reproșurile ascunse printre cuvinte.

Într-o seară, după o zi grea la facultate și la jobul de la supermarket, mama m-a sunat plângând: — Ioana, mi-e rău… Nu știu ce să fac… Vino acasă! Am simțit cum mă prăbușesc. Toată libertatea mea părea brusc o povară. Am vrut să-i spun că nu pot veni, că am examene și nu-mi permit să lipsesc de la muncă. Dar vocea ei mă rupea în două.

— Mamă… nu pot acum. Nu pot! — am spus cu glas stins.

— Cum adică nu poți? Eu te-am crescut singură! Eu am renunțat la tot pentru tine! — a izbucnit ea.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am închis ochii și am apăsat pe butonul roșu. Pentru prima dată în viață am închis telefonul înaintea ei. M-am prăbușit pe podea și am plâns până dimineața.

A doua zi nu am avut curaj să-i răspund. Prietena mea cea mai bună din facultate, Alina, a venit la mine:

— Ioana, trebuie să trăiești și pentru tine! Nu poți fi mereu copilul mamei tale.

— Dar dacă nu sunt copilul ei… atunci cine sunt? — am întrebat-o printre lacrimi.

Seara următoare am primit un mesaj de la verișoara mea: „Mama ta e supărată rău. Zice că ai uitat de ea.” M-am simțit ca un trădător. Am început să mă gândesc dacă nu cumva greșesc. Poate că ar trebui să renunț la tot și să mă întorc acasă. Dar când am ajuns la cursuri și profesorul a vorbit despre cât de important e să ne urmăm visurile, am simțit din nou acea scânteie care mă făcea să vreau mai mult de la viață.

În weekend m-am dus acasă. Mama nu mi-a vorbit două zile. Doar mă privea cu ochii goi și fața împietrită. Seara, când am încercat să-i spun că vreau să rămân la oraș după ce termin facultatea, a izbucnit:

— Și eu ce fac aici singură? Pentru ce te-am crescut? Să pleci și să mă uiți?

— Mamă… nu te uit! Dar vreau să trăiesc și eu viața mea! Nu pot fi doar fata ta toată viața!

A început să plângă și m-a alungat din cameră. Am dormit pe canapea, cu inima frântă.

Când m-am întors la Iași, eram mai confuză ca niciodată. La facultate nu mă puteam concentra, la muncă făceam greșeli. Mă simțeam prinsă între două lumi: una a datoriei față de familie și alta a dorinței de libertate.

Într-o zi, după un seminar despre identitate și familie în România contemporană, am avut curajul să ridic mâna și să povestesc ce trăiesc eu. Colegii au început să discute aprins: unii spuneau că familia e totul; alții că trebuie să ne urmăm visurile. Profesorul m-a privit lung:

— Ioana, uneori trebuie să ne asumăm vina pentru a putea trăi cu adevărat.

M-am gândit mult la asta. Poate că mama nu va înțelege niciodată de ce am spus „nu”. Poate că nici eu nu voi scăpa vreodată de vinovăție. Dar știu sigur că dacă nu încerc să fiu eu însămi acum, n-o voi mai face niciodată.

Acum stau din nou pe marginea patului din garsonieră și privesc luminile orașului. Telefonul e pe masă; mama încă nu mi-a scris azi. Mă întreb: oare chiar putem fi liberi fără să-i rănim pe cei care ne iubesc? Sau libertatea vine mereu cu un preț pe care trebuie să-l plătim cu sufletul nostru?