Când am trimis-o pe Ana la magazin și doar Maria s-a întors: Povestea unei mame din București

— Maria, ia-o pe Ana și mergeți repede la magazin după pâine și lapte! Să nu stați mult, da?

Vocea mea răsuna grăbită prin apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Era o zi obișnuită de aprilie, cu soarele care abia se strecura printre blocurile cenușii. Maria, fata mea cea mare, a dat din cap și a tras-o pe Ana de mână. Ana avea doar opt ani, iar Maria doisprezece. Le-am privit cum ies pe ușă, chicotind, fără să știu că în câteva minute viața mea avea să se schimbe pentru totdeauna.

Au trecut douăzeci de minute. Apoi treizeci. Am început să mă agit. M-am uitat la ceas, am ieșit pe balcon să văd dacă le zăresc printre copiii care se jucau în fața blocului. Nimic. Am încercat să mă liniștesc: „Poate s-au întâlnit cu vreo colegă de la școală…” Dar inima îmi bătea nebunește.

Când a trecut aproape o oră, am auzit cheia în ușă. Maria a intrat singură, cu ochii mari și fața albă ca varul.

— Unde e Ana?! am țipat fără să-mi dau seama.

Maria a început să plângă în hohote:

— Mami… Ana… nu mai era lângă mine… Am căutat-o peste tot… Am strigat-o… Nu știu unde e!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit pe scări, am alergat până la magazin, am întrebat vânzătoarea, copiii din fața blocului, vecinii. Nimeni nu văzuse nimic. Parcă pământul o înghițise pe Ana.

Au urmat ore de coșmar. Am sunat la poliție, am dat semnalmentele, am plâns în hohote la telefon cu soțul meu, Sorin, care era la muncă și a venit acasă într-un suflet. Blocul nostru s-a umplut de polițiști și vecini care șușoteau pe la colțuri. Unii mă priveau cu milă, alții cu suspiciune.

— Cum ai putut s-o lași pe cea mică să plece singură? Nu știi ce lume e afară? mi-a spus mama mea la telefon, cu vocea tremurândă de furie și frică.

M-am prăbușit pe canapea, cu Maria lângă mine, tremurând și ea. Îmi venea să urlu de neputință. În minte îmi răsunau toate știrile despre copii dispăruți, toate avertismentele ignorate. Mă simțeam vinovată până în măduva oaselor.

Seara a venit fără niciun semn de la Ana. Sorin a ieșit cu polițiștii să caute prin parcuri și scări de bloc. Eu am rămas acasă cu Maria, care nu mai scotea niciun sunet.

— Mami… dacă nu o mai găsim niciodată? a șoptit ea printre lacrimi.

— Nu vorbi așa! O să o găsim! am spus, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

Noaptea aceea a fost un coșmar fără sfârșit. Am stat cu ochii pe telefon, sărind la fiecare sunet. La un moment dat, am început să mă gândesc la toate momentele în care am certat-o pe Ana pentru prostii mărunte: pentru că și-a murdărit rochia preferată sau pentru că a uitat să-și facă temele. Mi-am dat seama cât de mult mi-ar lipsi chiar și cele mai enervante lucruri la ea.

Dimineața a venit fără vești. Poliția ne-a spus că au verificat camerele de supraveghere din zonă: Ana fusese văzută ieșind din magazin cu Maria, apoi s-au despărțit pentru câteva secunde când Maria s-a oprit să vorbească cu o colegă. În acele secunde fatale, Ana dispăruse.

Au trecut două zile. Presa locală a aflat și au început să apară titluri: „Fetiță dispărută în Titan! Familia disperată cere ajutor!” Vecinii au început să ne evite privirea sau să ne privească insistent când ieșeam din casă. Unii șușoteau că poate Ana fugise de acasă pentru că nu era fericită. Alții spuneau că sigur cineva din familie știe mai multe decât spune.

Maria devenise o umbră. Nu mai vorbea deloc, nu mai mânca, nu mai dormea. Într-o noapte am găsit-o plângând în baie:

— E vina mea… Dacă nu mă opream să vorbesc cu colega mea… Dacă nu o lăsam din mână…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Vinovăția ne sufoca pe amândouă.

În ziua a treia, am primit un telefon de la poliție: „Am găsit-o pe Ana.”

Am simțit cum mi se oprește inima.

— E bine? Unde e?

— E la secție. Un bărbat a găsit-o plângând într-un parc din Rahova și a adus-o la noi.

Am alergat cu Sorin la secție. Când am văzut-o pe Ana, murdară și speriată dar întreagă, am simțit că mă prăbușesc de ușurare. Am strâns-o în brațe și nu i-am mai dat drumul minute întregi.

Ana ne-a povestit printre sughițuri că s-a speriat când nu a mai văzut-o pe Maria și a încercat să se întoarcă acasă singură, dar s-a rătăcit printre blocuri și a ajuns într-un cartier necunoscut. Un bărbat bătrân a găsit-o plângând și a dus-o la poliție.

Acasă, liniștea era apăsătoare. Sorin m-a luat deoparte:

— Elena, trebuie să fim mai atenți… Nu putem lăsa copiii singuri nici măcar două minute…

Știam că are dreptate. Dar știam și că nu putem controla totul. Lumea în care trăim e plină de pericole ascunse chiar și acolo unde credem că suntem în siguranță.

Maria nu a mai fost aceeași mult timp după incident. A rămas tăcută și retrasă luni întregi, iar eu m-am luptat cu vinovăția zi de zi. Am devenit una dintre acele mame care nu-și mai lasă copiii nici până la colțul blocului fără supraveghere.

Uneori mă întreb: oare cât de mult putem proteja cu adevărat copiii noștri? Și cât de mult îi rănim atunci când încercăm să-i ținem prea aproape?