Când boala fiicei mele a dezgropat secretele: Povestea unui tată care a învățat să iubească din nou

— Tata, de ce nu vine mama acasă? Vocea Ioanei răsuna slab, ca un ecou într-o cameră prea mare pentru trupul ei firav. M-am oprit din împachetatul hainelor, cu mâinile tremurând de parcă aș fi ținut în ele tot universul. Era a treia zi de când Maria dispăruse fără urmă, lăsând în urmă doar un bilet scurt: „Nu mai pot. Iartă-mă.”

Nu știam ce să-i spun Ioanei. Cum să-i explic unui copil de cincisprezece ani că mama ei a plecat? Că nu știu dacă se va mai întoarce? Am înghițit în sec și am încercat să-mi ascund lacrimile.

— Mama are nevoie de timp, puiule. Dar eu sunt aici, mereu.

Adevărul era că nu mai eram sigur de nimic. În acea seară, am stat pe marginea patului Ioanei, ținându-i mâna. Avea febră și tușea sec. Am pus totul pe seama stresului, dar în zilele următoare starea ei s-a agravat. Am ajuns la spital, unde medicii au început să-i facă analize peste analize.

— Domnule Popescu, trebuie să vă pregătim pentru ce e mai rău, mi-a spus doctorul Radu într-o zi ploioasă de aprilie. Fata dumneavoastră are nevoie urgentă de un transplant de măduvă.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am sunat-o pe Maria, am lăsat zeci de mesaje, dar telefonul ei era închis. M-am agățat de speranța că poate măcar pentru fiica noastră va reveni.

— O să fie bine, tata? m-a întrebat Ioana cu ochii mari, plini de teamă.

— O să fac orice ca să fii bine, i-am promis.

Au urmat săptămâni de teste. Eu și Ioana am trecut prin tot felul de investigații. Într-o dimineață, asistenta m-a chemat la biroul doctorului Radu. Pe masă erau niște hârtii și o privire grea.

— Domnule Popescu… rezultatele arată că nu sunteți compatibil cu Ioana. De fapt… nu sunteți tatăl ei biologic.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe hol, m-am sprijinit de perete și am încercat să respir. Cum era posibil? Maria nu mi-a spus niciodată nimic. Toată viața mea fusese o minciună?

În acele zile, am început să privesc înapoi la fiecare moment cu Maria: privirile ei furișe, certurile mici care păreau fără motiv, tăcerile apăsătoare. Oare tot timpul știuse că ascunde ceva? Oare Ioana știa?

Am decis să nu-i spun nimic fiicei mele. Nu acum, când avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Am început să caut disperat rudele Mariei, să dau telefoane la prieteni vechi, la părinții ei din Bacău, dar nimeni nu știa nimic sau nu voia să-mi spună.

Într-o noapte, când Ioana dormea la terapie intensivă, am găsit curajul să-i citesc jurnalul pe care îl ținea ascuns sub pernă. Printre pagini pline de poezii și desene, am găsit o scrisoare neterminată:

„Dragă mamă,
Știu că tata mă iubește, dar uneori simt că nu sunt ca el. M-am uitat la pozele vechi și nu semăn deloc cu el…”

Am plâns în tăcere. Fetița mea simțise mereu că e ceva nespus între noi.

Într-o zi, când speranța părea pierdută, m-a sunat o femeie necunoscută.

— Bună ziua, sunt Elena, sora Mariei. Am aflat ce s-a întâmplat cu Ioana… Știu cine este tatăl biologic.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Vreau doar ca Ioana să trăiască, am spus printre lacrimi.

Elena mi-a promis că va lua legătura cu acel bărbat — un anume Mihai Dumitrescu din București — și că îl va convinge să facă testele necesare pentru compatibilitate.

Au urmat zile chinuitoare de așteptare. Mihai a venit la spital, un bărbat înalt, cu ochii verzi — ochii Ioanei. S-a uitat la mine cu teamă și vinovăție.

— N-am știut niciodată… Maria mi-a spus că nu e copilul meu.

L-am privit lung. Nu mai conta cine greșise sau cine mințise. Tot ce conta era ca Ioana să aibă o șansă la viață.

Transplantul a avut loc într-o zi mohorâtă de mai. Am stat pe hol ore întregi, rugându-mă la Dumnezeu pentru minunea pe care nu credeam că o merităm.

După operație, Mihai a venit la mine și mi-a întins mâna.

— Mulțumesc că ai crescut-o atât de frumos.

L-am privit în ochi și am simțit pentru prima dată că nu sunt singur în lupta asta.

Ioana s-a recuperat greu, dar fiecare zâmbet al ei era o victorie împotriva destinului. Maria nu s-a mai întors niciodată. Am aflat mai târziu că plecase în Italia cu un alt bărbat — un adevăr care m-a durut mai puțin decât credeam.

Viața noastră s-a schimbat radical. Mihai a devenit parte din viața Ioanei, iar eu am rămas tatăl care i-a fost alături la bine și la greu. Oamenii din sat au început să vorbească — unii mă compătimeau, alții mă judecau că am acceptat situația fără scandal.

Dar eu știam adevărul: dragostea nu ține cont de sânge sau de minciuni vechi. Dragostea se construiește zi de zi, din răbdare și iertare.

Acum, când privesc la Ioana cum râde din nou în curtea casei noastre, mă întreb: câți dintre noi ar putea ierta atât de mult? Câți ar putea iubi un copil care nu le aparține biologic ca și cum ar fi al lor? Poate că adevărata familie e cea pe care o alegem să o iubim.