Când bunica a aflat că nepotul ei așteaptă casa ei

— Nu pot să cred, Radu! Ai spus asta cu voce tare? Chiar așa gândești despre bunica?
Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Eram în sufrageria bunicii, la masa veche din lemn masiv, aceeași la care copilărisem amândoi, eu și fratele meu. Bunica Elena, cu ochii ei albaștri, privea în gol, ca și cum nu ar fi vrut să audă ce tocmai spusese nepotul ei preferat.

Totul a început într-o după-amiază de martie, când Radu, fratele meu mai mare cu trei ani, a venit la bunica să o ajute cu niște acte. Eu eram deja acolo, făceam ordine prin dulapuri. Dintr-o dată, l-am auzit pe Radu spunând:

— Bunico, știi că ar fi bine să te gândești din timp cui lași casa asta. Nu vreau să ajungem să ne certăm după…

Bunica a rămas nemișcată. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Niciodată nu vorbisem despre moștenire în familie. Casa bunicii era locul nostru sfânt, plin de amintiri, nu o proprietate de împărțit.

— Radu, nu e momentul… am încercat eu să intervin.

— Ba da, Marta! Toți știm că într-o zi va trebui să ne gândim la asta. Eu am familie, copii… Tu stai cu chirie. Nu-i normal să știm dinainte?

Bunica a oftat adânc. Apoi s-a ridicat încet și a ieșit din cameră fără un cuvânt. Am rămas singuri, eu și Radu. L-am privit cu furie:

— Cum poți să vorbești așa? E ca și cum ai aștepta să moară!

— Nu exagerez, Marta! E realitate. Toți facem asta. Tu nu te-ai gândit niciodată?

Nu i-am răspuns. M-am dus după bunica. Am găsit-o în grădină, pe banca de sub cireșul bătrân. Plângea în tăcere.

— Bunico…

— Lasă-mă puțin singură, Marta. Trebuie să mă gândesc la multe…

În zilele următoare, atmosfera s-a schimbat radical. Bunica nu mai era aceeași: tăcută, absentă, parcă îmbătrânise brusc cu zece ani. Mama și tata au observat și ei schimbarea, dar nu știau motivul. Eu nu am avut curaj să le spun adevărul.

Radu venea tot mai des pe la bunica. O ajuta la cumpărături, îi repara lucruri prin casă, îi aducea flori. Dar totul părea fals, forțat. Bunica îl privea cu suspiciune și nu mai zâmbea ca înainte.

Într-o seară de vară, după ce am cinat împreună, bunica a spus:

— Vreau să vă spun ceva important.

Toți am tăcut. Bunica s-a uitat la noi pe rând:

— Casa asta nu e doar o clădire. E sufletul familiei noastre. Aici v-ați născut amândoi, aici au crescut părinții voștri. Nu vreau ca după mine să vă certați pentru ea.

Radu a încercat să spună ceva, dar bunica l-a oprit cu un gest:

— Am decis: casa va rămâne a voastră amândurora, dar numai dacă veți ști să o împărțiți fără ură și fără lăcomie. Dacă nu puteți, o voi dona bisericii din sat.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a ridicat brusc:

— Nu e corect! Eu am investit cel mai mult timp aici! Tu nu vezi că Marta nici măcar nu vine decât când are chef?

M-am simțit rănită până în adâncul sufletului:

— Nu e adevărat! Vin mereu când pot! Dar tu… tu ai transformat totul într-o competiție!

Bunica s-a ridicat și ea:

— Ajunge! Dacă nu vă puteți purta ca frații pe care i-am crescut, atunci n-are rost să mai vorbim despre moștenire!

După acea seară, relația dintre mine și Radu s-a rupt aproape complet. Mama plângea mereu când ne vedea certându-ne sau evitându-ne la mesele de familie. Tata încerca să ne împace, dar fără succes.

Bunica s-a retras tot mai mult în lumea ei. Mergea des la biserică și vorbea cu preotul satului despre suflet și iertare. Într-o zi m-a chemat la ea:

— Marta, știi ce doare cel mai tare? Nu faptul că vă certați pentru casă… ci că am crezut că v-am crescut altfel.

Am plâns amândouă mult timp în acea după-amiază.

Când bunica s-a îmbolnăvit grav în toamnă, Radu a venit la spital doar de două ori. Eu am stat lângă ea până la capăt. În ultima zi mi-a șoptit:

— Să nu lași casa să vă despartă definitiv… promite-mi!

Am promis printre lacrimi.

După înmormântare, Radu a venit cu avocatul și a cerut să împărțim casa „ca frații”. Dar nimic nu mai era la fel. Casa era goală fără bunica și fără iubirea ei care ne ținea uniți.

Astăzi stau pe aceeași bancă din grădină și mă întreb: oare cât valorează o casă dacă pentru ea pierzi familia? Poate fi iertată trădarea dintre frați când lăcomia ia locul iubirii? Voi ce ați face în locul meu?